Ion DRĂGUŞANUL

Există, dincolo de sinistraţii ştiuţi, priviţi cu compasiune sau cu indiferenţă şi de politicieni, dar şi de oamenii de fiecare zi, o neştiută mulţime de sinistraţi, adolescenţii. Pe stradă, prin licee, prin parcuri, prin biblioteci, prin baruri, prin discoteci, adolescenţii par a fi doar nişte tineri fericiţi, deşi niţel superficiali, şi care îşi aşteaptă, cu nerăbdare şi cu o boare de nelinişte, viitorul. Din nefericire, ei sunt deja nişte tragici sinistraţi, dar care se arată ca atare doar într-un ungher al realităţii lor, undeva, sub nivelul solului sucevean, într-un club de noapte oarecare. Acolo, în colţul lor de realitate, adolescenţii sunt trişti şi îngrijoraţi, în ciuda bravurii cu care se prefac a petrece, iar unul dintre ei ni se adresează, în numele celorlalţi, neiertător: „Voi m-aţi transformat într-un criminal în serie, / Care îşi ucide numai visele!”. Şi nu-i auzim, nu putem şi nici nu vrem să-i auzim.

E tragic să vezi, să simţi visele adolescenţilor ucise unul câte unul. Stau, în realitatea lor, pe buza prăpastiei realităţii româneşti, fără să le pese că diluviile ultimelor zile au ras de pe faţa pământului cartiere şi sate, fără să se entuziasmeze în faţa petrecerilor groteşti de la Rădăuţi, pe care le-a zămislit, primul în judeţ, peste leşul unor remarcabile festivaluri culturale, humoreanul Marius Ursaciuc, şi el pregătit pentru un alt dezmăţ public cu bere, mititei şi manele folclorice. Adolescenţilor nu le pasă nici „de ce tace Băsescu”, nici dacă se aruncă în premierul Boc cu roşii şi cu ouă crude, nici dacă se retrag sau nu apele, ei deja zac pe leşul copilăriei lor, fără a putea lăstări speranţe, cu care să înfrunte, în curând, cumplita realitate românească. Adolescenţilor nu le pasă nici de evenimentele culturale cu care ne amăgim noi, îmbătrâniţii acestei societăţi româneşti dezgustătoare, în care nu mai există nimic sfânt, în care ne comportăm ca lupii, fiecare îmbrâncind pe celălalt cu adevărul său vremelnic, cu orgoliul, cu poziţia, cu banii, cu averea, cu titlurile, cu nimicnicia sa, iar noi nici nu băgăm de seamă că adolescenţii, aceşti tragici sinistraţi ai contemporaneităţii, au o altă cultură, pe care o cultivă, fără sprijin, prin tainiţele realităţii lor, cultura Underground, cea în care excelează, la nivel de reprezentativitate, muzica rock, muzica protestului trăit până la înstrăinare de sine. Suceava are o puzderie de trupe rock, unele deja afirmate în restul ţării, altele în curs de afirmare, dar toate sunt ignorate de o suficienţă culturnică prin care se exprimă, de fapt, incapacitatea tuturor de a înţelege şi de a pregăti, în plan social, profesional şi cultural, viitorul copiilor noştri, aflaţi, deja, la vârsta adolescenţei.

Noi avem problemele noastre: ni se taie salariile, ni se fură locurile de muncă, ni se blochează accesul la medicamente, ca să murim cu zile, suntem jefuiţi prin taxe directe şi indirecte, prin impozite şi prin şpăgi. Noi avem, de fapt, consecinţele noastre, pentru că o astfel de societate am durat noi, sinistraţii benevoli ai Europei contemporane. Dar ei, adolescenţii, de ce să devină victimele nevredniciei noastre? Cum să se salveze, cine să-i mai salveze?

Suceava nu are timp de sinistraţii ei de durată, generaţiile de adolescenţi. România nu are timp de sinistraţii ei de durată, generaţiile de adolescenţi. Împotriva urâciunii realităţilor româneşti ne protejăm, minţindu-ne, cu fastuoasele zile ale unor târguri fără istorie, petrecute delirant şi într-o complicitate generală precum în iarmaroacele de odinioară, în care măcar se realizau nişte schimburi comerciale şi culturale, dincolo de perdeaua petrecăreaţă a vremelniciilor. Împotriva urâciunii realităţilor româneşti ne amăgim cu afişări de ură sau de înţelegere faţă de conducătorii pe care îi merităm, preşedintele Băsescu şi premierul Boc făcându-ne magnifica cinste de a ne vizita, pentru a exprima, prin ridicări din umeri, compasiune faţă de sinistraţii puhoaielor cereşti, nu şi faţă de cei tragici, adolescenţii. Împotriva urâciunii realităţilor româneşti ridicăm, aparent băşcălios, vorbe de duh, umorul românilor fiind expresia definitivă a spiritului nostru mioritic: Iată că, acu-acuşi, / Într-un ceas de nenoroc, / Pe la tot mai multe uşi / Vine criza: Boc! Boc! Boc!

Dar dincolo de acestea, nu auziţi, cumva, cum, din subsolurile Sucevei, un adolescent ne acuză neiertător: „Voi m-aţi transformat într-un criminal în serie, / Care îşi ucide numai visele!”?