Ion DRĂGUŞANUL

Suceava sărbătoreşte. Nu are nimic de sărbătorit, dar aşa îşi închipuie, că ar avea de sărbătorit Zilele Sucevei. Dosit după dughene, Petru Muşat, ctitorul târgului ăstuia minunat, atestat documentar în 18 august 1388, arată cu deget de bronz nu spre pământul mărturisitor, ci spre omeneştile dejecţii, scremute grăbit şi impudic după dughene şi exact în faţa lui. Nu cred că-i mai pasă, din moment ce s-a tot obişnuit cu veacurile care trec, trec, trec grăbite, în vreme ce bronzul memoriei rămâne. Durează.

Dincolo de dejecţiile umane şi de dughenele tip fânar, poporul sucevean al daco-recolciucilor petrece. Sfârâie mititeii, huzuresc fleicile şi se răsfaţă cârnăciorii pe grătare, usturoiul şi muştarul ademenesc nourii deşi de ploaie mai aproape de pământul petrecăreţ, berea curge valuri-valuri, muzica manelisto-folclorică zdupăie îndrăcit, conform tradiţiei milenare, iar iedera fumului vâscos înşfacă Bucovina Înaripată, care zvâcneşte disperată din aripi, fără a izbuti să-şi ia zborul. Delegatul cenzor cultural al barbovinismului judeţean trece important prin aglomerarea aceea de fânare, grătare şi petrecăreţi, apoi, când dă cu ochii de fânarul unui meşter aurar, cel mai hartist dhe hartişti la făcut hinele dhe haur, deci meşter autentic, cenzorul judeţean se stropşte pe sub mustăcioară la un biet istoric, de curând retrogradat paznic de fânare ultraurbane de guristul-şef Coşneguţă, care tocmai îşi scrie doctoratul prin băsmuitoarea Muma-Pădurii, plătită sezonier, gras şi ilegal de la bugetul judeţean ca să-l facă savant, dar care Coşneguţă tocmai pică, brusc şi instantaneu, din extazul lui anterior de şef culturnic peste fânarele urbane, în furie intelectuală şi care se stropşeşte (barbat dăştept!) la amărâtul acela de istoric, ca să facă pe placul barbovinelului judeţean.

Între timp, Petru Muşat, ctitorul, sufocat de putori omeneşti, îşi duce mâna de bronz la nas, că şi aşa nu-l vede nimeni.

Într-un hotel de prin megieşie, patrioţii românismului universal se îmbată cu spirit, că doar dacă tot li se asigură gratuit transportul, cazarea şi masa pe un lung itinerariu al podurilor de flori, spiritul trebuie să reprezinte contribuţii personale, luate, de la domiciliile conjugale, la pachet. Şi când se cam amestecă toate cele contribuţii spirituale (palincă, vin, vodcă etc.), patrioţii itineranţi încep să lăcrimeze mai dihai ca lăutarii din Mambo Siria: „Of, ţărişoara mea!”. De-abia târziu, când contribuţiile spirituale se vor fi amestecat şi vor fi zăcut recipientele goale prin holul recepţiei hotelului gazdă, se va trezi firea războinică a urmaşilor celor mai viteji şi înţelepţi dintre traci şi se vor cam lua patrioţii reciproc de revere, altoindu-se caraghios la ţurloaie.

Bucovina Înaripată, operă interesantă, dar amplasată prost în iarmarocul central al Sucevei, înfăşurată în grăsimea şi în fumul unsuros al grătarelor, se sleieşte şi cade în sine şi în tristeţe. Berea curge valuri-valuri, iar manelele daco-recolciuce sleiesc, la fel de încătuşător ca fumul grătarelor, peste cele ce cu adevărat există. Utilajele grele ale unor bordurieri bucureşteni ocupă strategic şi bubuitor diverse şleauri de prin preajma Palatului Administrativ, ca să înceapă înlocuirea noilor borduri stradale cu altele şi mai şi. Suceava nu mai are străzi, nu mai are trotuare, ci doar borduri scumpe, pe care păşesc elegant miliţienii democraţiei, poliţiştii comunitari şi jandarmii. Nici dacă te-ar rupe dorul de familie, n-ai putea părăsi berea, mititeii şi manelele recolciuce ale lui Petru Muşat, cel de astăzi, pentru că bordurile sunt ocupate de miliţieni (deştepţi şi mulţi), iar străzi şi trotuare nu mai există în Suceava pusă pe petrecerea patriotismului local. Dacă se sfârşeşte mărunţişul de prin buzunare, nu-i bai, că-ţi dă părăluţe de şase mititei un popă de Paris, şi cucernicia sa patriot al podurilor cu flori, care tocmai pofteşte ceva muzici acordeoneşti. Păcat că nu se înduplecă prea cucernicul şi de ceva părăluţe de trascăuri pentru poporul acesta sucevean, veşnic afectat de crizele economice mondiale! Păcat că administraţia judeţeană risipise firfiricii pe lăutarii lui Grigore Leşe, pe cărţile martirilor şi pe muzica poeziei vechi bucovinene, în loc să asigure, gratis, pe lângă gurişti recolciuci, berea şi mititeii, care, spre deosebire de găleţi, nici nu vor fi aruncaţi, cu prefăcut dezgust, pe treptele vremelnicelor puteri, ci taman sub degetul ctitorului Cetăţii şi al urbei, pe care mai bine l-am muta cât mai departe de ctitoria sa.