Lucian AVRAMESCU

Mi-am întâlnit de dimineaţă un amic. Se grăbea undeva şi părea în acelaşi timp rupt de realitatea înconjurătoare, dovadă că l-am salutat de două ori până a băgat de seamă că sunt şi eu prin preajma lui. Amicul meu este profesor la un liceu. Asta-i meseria pe care o practică de o viaţă. În curând va fi, dacă vârsta pensionării nu va suferi convulsiile cu care suntem ameninţaţi, un fericit pensionar care va juca probabil table în Cişmigiu.

Încotro?- îl întreb. La şcoală, îmi răspunde el aproape absent. Ce faci acolo fiindcă vă ştiam în grevă. Sunt în grevă, dar îmi ţin lecţiile. Am zâmbit. Înseamnă că eşti în grevă japoneză. Nu, nu sunt în grevă japoneză, sunt în grevă românească. E un fel de grevă care e dar nu se ţine. Adevărul e că suntem ameţiţi cu toţii. Nu mai ştim de noi. Nimeni nu mai ştie de nimeni.

Am rămas, după despărţire, cu un sentiment neclar ca şi cum ar ninge vara din senin iar eu aşumbla desculţprintr-o zăpadă care îmi îngheaţă picioarele dar nu există. De dimineaţă am aflat de la ştiri că doctoriile se vor scumpi cu 40 la sută. Lipind această informaţie cu scăderea pensiilor cu 15 la sută (în fapt cu mai mult) chiar că te apucă ameţeala. Strada pare şi ea ameţită, cu personaje abulice care merg şi parcă nu ştiu unde merg. Greva de la RATB se manifestă cu de două ori mai multe troleibuze, tramvaie şi autobuze pe străzi. Sindicatele pichetează cu cinci inşi Ministerul Muncii iar la poarta Cotrocenilor fac paşi de voie doi jandarmi plictisiţi. După ce ne-a lămurit la miezul nopţii că a trăi bine înseamnă a trăi prost, preşedintele Băsescu s-a plictisit şi el şi tace. Sau poate cine ştie, e şi domnia sa ameţit. Înaintea campaniei electorale ne spunea că România nu va intra niciodată în criză economică. Cu un an în urmă ne liniştea că ţara pe care o cârmuieşte nu se va împrumuta niciodată la FMI. După aceea împrumutul a devenit „centură de siguranţă”. O centură utilizabilă şi ca ştreang pentru câteva generaţii succesive. Îmi amintesc perfect o emisiune televizată din campania electorală. Invitat - Traian Băsescu. După ce şi-a făcut numărul iar emisiunea s-a isprăvit, preşedintele a mai cerut un minut pentru a comunica poporului ceva foarte, foarte important. Și euforic ne-a anunţat că în 2010 gata cu criza. România îşi reia creşterea economică spre noi culmi de bunăstare şi progres. Suntem în iunie 2010 şi creşterea se face de-a îndoaselea. Mai clar - ne prăbuşim cu o viteză ameţitoare. Poate şi de aici starea de vertij şi de ameţeală generalizată.

Un politician al puterii declara senin zilele trecute că nu va fi grevă generală, că românii sunt cu gândul la concedii şi că pe ameţeala asta nu-i mai arde nimănui de revoltă.  În PD-L numai într-o săptămână s-au înscris într-un judeţdin Ardeal 70 de noi membri. După toate nenorocirile anunţate de flaşneta Boc să te înscrii într-un partid care pare istoriceşte falimentar? E tot un semn de ameţeală sau de disperare? Îţi poţi salva slujba doar dacă eşti membru al partidului portocaliu. Numai astfel poţi aspira la o funcţie şi la un avantaj. Îmi amintesc anii tinereţii mele. Angajat după terminarea facultăţii la ziarul Orizont din Vâlcea mi s-a atras atenţia că trebuie să intru în partid. Nu existau ziarişti nemembri de partid. A trebuit să mă şi tund fiindcă aveam nişte plete de poet care-mi atingeau umerii. Numai aşa puteai scrie la gazetă, numai aşa puteai aspira să prinzi o deplasare în străinătate, numai în funcţie de prestaţia politică puteai fi promovat. Șefi mi-au fost mai mereu tipi cu dosare perfecte şi fără nici o tangenţă cu meseria scrisului. Azi ţara este împânzită de conducători incompetenţi, dar bine poziţionaţi în partidul stat.

Îmi amintesc drama unui coleg care şi-a pierdut tânără soţia. De câte ori se abţiguia niţel plângea amintindu-şi ultimele cuvinte pe care i le-a spus cu reproşcelei care avea să moară peste câteva ore. Soţia lui era deja în sala de operaţie, goală, stând într-o deplină uitare de sine cu un picior căzut într-o parte în aşteptarea echipei care urma să o opereze. I-a zis, aproape răstit, să-şi controleze poziţia. Părea abulică, absentă, indiferentă la tot şi toate. Nu ştiu de ce îmi amintesc acum acea poveste spusă mereu cu lacrimi în ochi de colegul meu. Poate pentru că România îşi întâmpină moartea absentă, cu o pronunţată atonie a muşchilor vitali, împăcată cu tragicul ei destin.