Ion DRĂGUŞANUL

Mult mai păguboasă decât corupţia, în întreaga noastră istorie naţională, dar şi în povestea de fiecare zi a mult prea ruinatei Suceava, e prostia. Unii, cu o inexplicabilă generozitate, o numesc incompetenţă, deşi e prostie crasă, vindicativă şi arogantă, îngunoind Suceava cu şmecheriile ieftine ale unui dezgustător parvenism. Datorită agresivităţii insolente a prostiei, Bucovina s-a coşnegit, iar personaje remarcabile, în felul lor, precum Gheorghe Flutur, Vasile Ilie sau Ion Lungu, dar şi cei doi tineri viceprimari ai Sucevei, sunt îmbrâncite mult prea adesea în penibil de camarilele politruce de foşti preşedinţi de ceape sau de foşti negustoraşi de butelii, care uită pripit de învăţătura unei snoave, pe care mi-a spus-o un alt fost personaj remarcabil al judeţului, Petrică Ştirbu (eu continuu să susţin că oameni remarcabili ai judeţului au fost şi regretaţii Gavril Moroşanu, Daniel Catargiu şi Constantin Sofroni, dar şi înţeleptul politician Gavril Mîrza).

Cică un ţăran, care-şi iubea porcul, copleşindu-l cu bunătăţuri, în dauna câinelui, veşnic dispreţuit şi flămând, de Ignat i-ar fi aruncat ciobănescului său un oscior, apoi s-a îndreptat, cu cuţitul în mână, spre porcul lui iubit. Încă flămând şi dispreţuit, câinele cică ar fi oftat mioritic: „Ştiam eu că traiul bun nu durează o veşnicie!”. Din nefericire, ăstora, proştilor ajunşi ştabi, nici că le pasă de trecerea trecerii, ei înfruptându-se hapsân, porceşte, din lăturile clipei. Ei sunt statul, iar statul a fost şi rămâne un delicvent şi un relicvent exponenţial.

Cândva, în rezoluţiile din vremea guvernării sale, Ion Antonescu nota că statul, dacă doreşte să pretindă onestitate cetăţenilor săi, trebuie să dea primul exemplul onestităţii sale. Dar, ca şi „Constituţia”, care ar trebui să reprezinte temelia (precum „Crezul” pentru Biserica lui Iisus) onestităţii statului, şi sfatul Mareşalului a fost şi rămâne ignorat, ba chiar dispreţuit. Statul, şi hoţ, şi tâlhar, şi asupritor, şi mincinos, şi parşiv, tropoteşte cu opincile murdare pe „Constituţie” precum proştii prin birourile autorităţii de stat, astfel încât s-a ajuns ca doar zeciula pe care o plăteau străbunii să ne rămână nouă, statul furând, tâlhărind şi irosind totul. Pe legile lui nu te poţi baza, pentru că legile nici nu mai sunt legi, ci şmecherii de pus poporul în butuci. Pe instituţiile lui, nici atâta, pentru că şi ele s-au transformat în formule de lăsat poporul la cheremul proştilor. Statul ne-a transformat într-o jalnică succesiune a generaţiilor de sacrificiu. Niciodată, deşi ni s-a părut altfel, nu s-a luat biciul de pe spinările noastre, niciodată statul nu a respectat şi cinstit sacrificiile generaţiilor, deşi se preface, uneori, atârnându-şi proştii de panglicile jerbelor omagiale, că ar avea ceva de sărbătorit, deşi nu-şi pompoşează decât foşti preşedinţi de ceape, securişti sau negustoraşi de butelii, toţi la fel de şmecheri, de descurcăreţi şi de stat.

Recent şi fără nici o legătură cu acest subiect (oare?), la Bucureşti, cinci tineri muzicieni suceveni au câştigat tot ce se putea câştiga (Bucureştii au avut un singur câştigător, din douăzeci de învingători pe ţară), iar la întoarcere, când dascălii micilor mari artişti suceveni s-au prezentat la slujbe, în loc de firească sărbătorire, ei au avut parte doar de refecul proştilor-stat: „Vă dau afară, dacă intraţi în grevă!”.

Care grevă? Care stat? Care afară?

Şi mai recent, la Centrul de Afaceri de pe imaşul din Salcea, pe care, cândva, l-am tot spuzit cu visele copilăriei, a avut loc şedinţa Consiliului Euroregiunii „Prutul de Sus”, iar „visele” Trilateralei cu masă pleonastic triunghiulară par să fie mai naive şi mai irealizabile chiar şi decât cele ale copilului care am fost cândva, din aceeaşi pricină: proştii-stat. I-am spus asta, pentru că mi se ceruse o părere, şi domnului Gheorghe Flutur, dar fără să-l surprind cu vreo noutate, şi dumnealui fiind singur, cumplit de singur, pe imaşul acela din vecinătatea pădurii Siminicei, aglomerat cu arhitectură modernă, cu oameni valoroşi, dar de care nimeni nu are nevoie, şi cu o puzderie de proşti-stat, care nu puteau rata un astfel de eveniment monden. E cumplită pustietatea şi de neîndurat e singurătatea din aglomerarea prostiei-stat, care, în cele din urmă, îl va strivi şi pe Gheorghe Flutur, aşa cum i-a strivit şi pe Gavril Moroşan, şi pe Daniel Catargiu, şi pe Constantin Sofroni, şi pe Ilie Vasile, şi pe Gavril Mîrza. Stat. Care stat?