Lucian AVRAMESCU

Speranţele noastre agricole s-au cam dus de râpă. Inclusiv dinspre partea Uniunii Europene, mama atâtor nădejdi pe care le irosim din naivitate sau, ce s-o mai cotim, de-a dreptul din prostie. Avem, zicem noi, băţoşi, cel mai rodnic pământ din Europa. Am putea, cultivându-l, să revărsăm vagoane de grâu în toate hambarele lumii. Dealurile şi păşunile noastre montane sunt pline de mioare, atât de multe şi de lăptoase încât putem să ne iscălim cu ele sau să construim înscrisuri gen ”Trăiască Elena din Troia” vizibile de pe Lună. Ce mai! Belşug şi fericire.

În această dimineaţă am ieşit la poartă strigat de un nene care meştereşte ceva la ceea ce eu am numit Muzeul Pietrei. Am adunat în ani sute de pietre cioplite de ţărani şi, în asociere cu o donaţie de terenuri şi case, să las un reper cultural pe meleagurile mele natale, la Sângeru. Trag speranţe că în acest an voi putea deschide publicului muzeul care va demonstra, între altele, că simbolurile brâncuşiene nu se trag nici din arta malgaşă şi nici din cea budistă, ci se găsesc pe la noi, prin risipitele cătune de munte.

Dar să isprăvesc această acoladă şi să mă întorc la ideea acestor însemnări. Ieşit eu în drum, am schimbat o vorbă şi cu un vestit crescător de oi. Am, zic eu, o droaie de terenuri moştenite de la bunicul meu spre Ceptura. Au fost vii nobile pe vremuri, acum au rămas, redate nouă, moştenitorilor, nişte pârloage. Ierburi şi mărăcini. Aş cumpăra şi eu, zic, vreo zece oi, să le dau să mi le întreţină unuia care şi-a făcut stână pe moşia mea şi nu-mi dă nici-un sfanţ. Să am acolo un miel de Paşte. Măcar cu atât să mă aleg, că tot plătesc impozite de-a surda. Cât face o oaie? Păi, una din asta de-a noastră, rasa Ţurcană, cam două milioane de lei vechi. Vinde-mi zece oi, zic, bucuros că am tranşat o chestiune importantă de agricultor român. Nu mai am, domnule Lucian. Le-am dat, să scap de ele. Am rămas ca la dentist. Păi sunteţi un neam de oieri, i-am prins şi pe bunicul matale şi pe tatăl de la care cumpăram cea mai bună brânză. Gata, oftează omul. Oaia e de râsul lumii. Mi-au rămas câteva tone de lână cărora le-am dat foc. Nu mai are nimeni nevoie de lână. A venit unul, dar în general nu vine nimeni, să cumpere aşa ceva şi mi-a oferit un leu pe kilogram. Un leu din ăsta nou. Păi cum să mă mai ajung eu dacă doar tunsul unei oi mă costă patru lei, iar de la oile învăţate cu mărăcinii noştri nu obţii mai mult de un kilogram de lână de animal? E o afacere? Nu e. Până acum se mai dădea o subvenţie. Nu se mai dă nici aia. Statul n-are nevoie de crescătorii de animale. Statul se şterge cu noi pe pantofi. Are, pesemne, alte preocupări.

Ce preocupări o fi având statul român, dacă mănoasele noastre terenuri au ajuns paragină, lâna e la preţ de ruşine, agricultorii lăsaţi în voia nenorocirii? M-am întors la articolul meu îmbogăţit cu o tristeţe. Datoria făcută de Ceauşescu a fost plătită cu porcii, oile, grâul nostru şi, fireşte, cu foamea românilor. Din acea datorie plătită până la ultimul cent a rămas, dincolo de sărăcie, un pic de metrou, niţică autostradă, un Transfăgărăşan pe care nici Băsescu şi nici Berceanu, am ales doar doi faimoşi miniştri ai Transporturilor, nu l-ar putea face nu în şapte mandate câte au avut însumate amândoi, ci în 777 de mandate.

Nenorocirea este – conform unei statistici europene – că sărăcia românilor a egalat-o pe cea din 89 şi tinde s-o depăşească. Păi atunci de ce ne-am mai împrumutat? Unde s-au dus nămeţii de bani? Unii s-au dus pe pensii neruşinate şi salarii astronomice, zice domnul Boc. Dar ăilalţi unde sunt, fiindcă nu ies la socoteală. Cică din ultimele 20 miliarde euro împrumutate, nu ies vreo 13. Le-a înghiţit pământul? Păi dacă le-a înghiţit pământul, ar trebui să crească la tot pasul nu ce a crescut în ”Povestea poveştilor” a lui Creangă, ci numai vârtoase şi drăgălaşe purcoaie de euro. Unde cresc ele, fiindcă pământul nostru rodeşte bălării, iar oi să le pască încep să nu mai fie. Nu mai are căutare lâna, nu mai are căutare mielul, nu mai are căutare, revocat de istorie, ţăranul român. Fie-i ţărâna uşoară. Cioclii lui stau cocoţaţi sus, în cancelarii, iar brânza, împachetată stilat, le soseşte de la Paris.