Tiberiu AVRAM

De mult nu am mai văzut un om politic sau, mă rog, un om din administraţie, care să dea dovadă de atâta tupeu, în sensul bun, ca prefectul Capitalei, Mihai Cristian Atănăsoaei, care, ca fapt divers, este sucevean, din Gura Humorului. Mihai Atănăsoaei a făcut în această săptămână mai multe propuneri pentru modificarea legii câinilor fără stăpân, iar cea mai importantă dintre acestea se referă la eutanasierea maidanezilor care nu sunt revendicaţi.

„Câinii agresivi sau care suferă de boli incurabile ar urma să fie eutanasiaţi imediat, cei sănătoşi urmând să fie ţinuţi în adăposturi timp de o săptămână. În cazul în care câinele nu este revendicat, acesta urmează să fie eutanasiat”. Aşa sună propunerea lui Mihai Atănăsoaei. De ce are tupeu prefectul Capitalei? Pentru că el a spus, într-o calitate cât se poate de oficială, ceea ce gândesc majoritatea românilor. Pentru că Mihai Atănăsoaei a făcut o propunere legislativă pe un subiect pe care cei mai mulţi politicieni îl ocolesc, pentru a nu pierde din electorat. Reacţiile la propunerea lui Mihai Atănăsoaei nu au întârziat să apară, cei mai vehemenţi fiind, firesc, cei din organizaţiile de protecţie a animalelor, unii dintre ei aflându-se în categoria celor care au câştigat bani frumoşi de pe urma maidanezilor.

Toţi iubitorii de animale, care şi-au strigat nemulţumirea pe la tv sau pe la colţul blocului, au fost unanimi, de parcă s-ar fi vorbit înainte: „singura soluţie este sterilizarea, iar în cinci – şase ani numărul câinilor fără stăpân va scădea considerabil”. Dacă ai fi paraşutat din altă ţară, le-ai da dreptate. Dar noi, cei de aici, ştim că de peste zece ani se sterilizează maidanezii şi nu ştiu cum se face că numărul lor tot creşte. Şi creşte. Şi nu se mai opreşte.

Mihai Atănăsoaei a spus ceea ce gândesc foarte mulţi români, ceea ce simt foarte mulţi suceveni. Oameni care au fost muşcaţi de câini sau ai căror copii au fost muşcaţi de câini, oameni care, seara, ocolesc anumite zone, de frică să nu fie atacaţi de maidanezi. Placa aia a unor ong-işti, că un maidanez nu atacă dacă nu e provocat, nu ţine. Cunosc oameni buni la suflet (altă condiţie a ong-iştilor ca să nu te muşte un câine), iubitori de animale, care se plimbau seara pe stradă şi au fost atacaţi din senin şi muşcaţi de maidanezi. Nu au provocat câinii, nici măcar nu i-au văzut. Nu fluierau pe stradă, nu vorbeau la telefon, mergeau regulamentar. Şi totuşi au fost muşcaţi. Poate, într-o zi, cineva ne va explica de ce.

Nu ţine nici chestia cu civilizaţia. În SUA, maidanezii sunt ţinuţi în adăposturi trei săptămâni, iar apoi, dacă nu sunt revendicaţi sau înfiaţi, sunt eutanasiaţi. Ceva mai aproape, în Marea Britanie, se procedează exact la fel, doar că perioada de găzduire în adăposturi este de doar o săptămână.

Să revenim, însă, la noi. Avem şi prin Suceava o mulţime de iubitori de maidanezi. Îi hrănesc zi de zi pe câinii din jurul blocului şi îi iau la rost pe cei care se uită urât la ei. Dacă cumva apar hingherii, îi pun pe fugă. „Sunt câinii mei. Eu am grijă de ei” ţipă ei isterici în timp ce îşi mobilizează vecinii pentru a apăra patrupedele. Dar, când câinii muşcă un om, chiar şi un copil, se fac mici şi se ascund după perdea. Am mai scris despre o astfel de întâmplare.

Doamnelor, domnilor, va felicit că iubiţi câinii vagabonzi, vă felicit că aveţi grijă de ei. Dar de ce nu-i luaţi acasă? Luaţi-i acasă şi nimeni nu le va face nimic. Asumaţi-vă şi voi o răspundere, că de dat din gură pe la seminarii şi mitinguri vă pricepeţi.

Personal nu împărtăşesc propunerea lui Mihai Atănăsoaei. Şi asta pentru că mi-e greu să accept actul în sine, prin care se ia viaţa unei fiinţe. Pe de altă parte, oricât mi-ar fi de greu, sufleteşte, trebuie să accept că propunerea prefectului Capitalei este singura viabilă la ora actuală. Şi asta după nenumăratele încercări făcute în zadar în ultimii ani de a reduce numărul maidanezilor. Dar mai este un aspect. În România, un copil primeşte o alocaţie lunară de 40 de lei, iar pentru întreţinerea unui maidanez autorităţile cheltuiesc între 400 şi 750 de lei pe lună, în funcţie de localitate. Totuşi, care sunt priorităţile acestei ţări?