Tiberiu AVRAM

Sunteţi ipocriţi dacă îmi spuneţi că, după prăbuşirea avionului în care se afla preşedintele Poloniei, nu v-aţi gândit, nici măcar pentru o clipită, cum ar fi dacă şi la noi s-ar întâmpla la fel. Cum am reacţiona noi, ca popor?

Zilele acestea am văzut un popor în lacrimi, un popor extrem de îndurerat. Nu e vorba despre sute, mii sau sute de mii de oameni. E vorba despre cei aproape 40 de milioane de polonezi, a căror durere trece orice graniţă. O simţim parcă şi noi, de aici. Durerea unui popor. Nu a simpatizanţilor preşedintelui, ci a unui popor. Imaginile transmise zilele acestea de televiziuni ne arată suferinţa nedisimulată a oamenilor din toate categoriile sociale. A oamenilor din toate colţurile Poloniei. Suferinţa unei naţii. În acea catastrofă aviatică au murit aproape 100 de oameni. Politicieni ai puterii, dar şi ai opoziţiei, şefi ai armatei, demnitari importanţi, oameni simpli. Fiecare era un om, o viaţă care, pentru cei dragi, era cea mai importantă din lume. Dar, cu oarece cinism spun, în cazurile respective, comunităţile afectate direct sunt destul de restrânse. Dincolo de drama fiecărei familii în parte care şi-a pierdut pe cineva în accidentul de avion, deasupra tuturor se află preşedintele. Polonezii l-au plâns în primul rând pe preşedinte. Nu ştiu cât de iubit a fost preşedintele Lech Kaczynski de polonezi. Sunt convins că au existat, firesc, şi polonezi nemulţumiţi de politica sa. Agenţiile de presă şi televiziunile ne arată, însă, că o întreagă ţară îl plânge pe Preşedinte.

Se pune problema ca Polonia să renunţe la organizarea Campionatului European de fotbal din 2012 pentru că, scria un ziar de specialitate, „este clar că nimănui nu-i mai arde de fotbal în ţara lui Chopin”. O ţară întreagă este îndurerată. Cred că motivul nu este acela că a murit preşedintele Lech Kaczynski, ci pentru că a murit Preşedintele. Sunt convins de asta. Polonezii au ajuns o naţiune care îşi respectă instituţiile. Nu instituţiile seci, ci ceea ce simbolizează ele. Iar un preşedinte simbolizează însuşi statul respectiv. Ca să ajungi să gândeşti aşa, să simţi aşa, trebuie să ai o anumită mentalitate, chiar un anumit nivel spiritual. Dar mai trebuie, cu siguranţă, ceva. Un „ceva” despre care vom vorbi puţin mai încolo.

Revin acum la întrebarea de la început: cum ar reacţiona poporul român dacă ar trece printr-o asemenea dramă? Cum ar reacţiona poporul român, dincolo de creştinescul „Dumnezeu să-l ierte!”, pe care îl rostim chiar şi când moare cineva pe care nu îl suportăm. Ştiţi răspunsul fiecare dintre dumneavoastră. Indiferent de numele preşedintelui. Toţi politicienii ar părea îndureraţi. Dar, scuzaţi-mi cinismul, în timp ce şi-ar afişa masca suferinţei, mulţi dintre politicieni şi-ar face calcule privind organizarea alegerilor anticipate şi socoteli în legătură cu învârtelile de după mult sperata victorie. La fel ar simţi şi o mulţime de oameni care nu sunt implicaţi direct în politică, dar simpatizează cealaltă tabără decât cea a preşedintelui. Nimeni nu ar spune „Bine că s-a dus”. Nu cu voce tare. Dar dacă ai putea citi gândurile…

Ăştia suntem noi. Noi am avut preşedinţi – Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Dar pentru întregul popor nu a existat Preşedintele. Numai pentru unii, care au fost mereu alţii. Dar nu pentru toţi. Pentru ca toţi românii să avem un Preşedinte, trebuie, spuneam, să avem o anumită mentalitate şi chiar un anumit nivel spiritual. Sunt calităţi nu neapărat native. Pot fi dobândite. Pot fi dobândite dacă ai acel „ceva” de care vorbeam. Adică o clasă politică responsabilă, care să impună respect. O clasă politică de o înaltă ţinută, care să te facă să respecţi instituţiile statului, să-ţi scoţi pălăria în faţa unor înalţi demnitari şi să-i priveşti cu deosebit respect. Iar deasupra tuturor, evident, Preşedintele.