Lucian AVRAMESCU

Joia Mare în Bucureşti a început cu o blocare. Cel puţin aşa turuie, de cu zori, comentatorii. Care blocare? Capitala e blocată din antichitatea guvernării Băsescu, a fost desăvârşită de Videanu şi avansează azi, sub Oprescu, cel care o transfera electoral în aer, suspendând-o pe opt benzi japoneze, curcubeu apoteotic peste metropolă. Poate e vorba de blocarea blocării! Asta, da! Tramvaiele au înţepenit în depouri, troleibuzele şi autobuzele şed la cap de linie ca nişte ţaţe puse pe taifas. E singurul element de noutate. În rest aceeaşi demenţă în intersecţii, aceeaşi lipsă de ieşire cu volanul sau cu pasul. Bucureşteanul, de ani de zile, e prins în încercuire. Viaţa bucureşteanului se consumă între două ambuscade. Scapi dintr-una, ignorând fluierul poliţistului care te avertizează că ai luat-o prin mijlocul unui bloc şi ai ieşit pe scara de serviciu, pe capotă cu măturăreasa, că ai şi intrat în alta.

Ce e cu adevărat nou e greva, greva care nu e de fapt ce se proclamă, fiindcă n-a fost autorizată, a vatmanilor, a şoferilor, a lui nea manivelă de pe ambarcaţiunile transportului înghesuit, aceste canoe dâmboviţene mereu hodorogite, a personalului RATB rulant pe străzi. Celălalt personal, care e dublu (la 4500 de lucrători cu colacul corespund 7500 de funduri TESA pe scaune, în birouri), nu pare a fi în grevă. Nici liderii sindicali nu-s în grevă, luaţi prin surprindere, ca o bombă la metroul moscovit, de reacţia necontrolată a cotizanţilor. Măi, să fie! Au visat ăştia urât azi-noapte sau au visat frumos lefuri ca-n America?

O femeie, nervoasă pe copilul cu ghiozdan pe care-l cară de toartă, mai mult prin aer decât pe asfalt, ţipă ceva. Jumătate la cel mic, vinovat că se mişcă prea încet, jumătate la cei mari, care încep cu primarul general şi se opresc la Boc. În Sptămâna Mare, femeia n-are îndrăzneala să urce, înverşunată critic, spre Dumnezeu. Dumnezeul din Deal, fiindcă cel din cer nu pare a avea nici-un amestec în chestiunile crizei şi cu atât mai puţin în cele ale degringoladei din capitala României.

Oricum, blocajul – într-adevăr înspăimântător – de pe străzi, trotuare şi bulevarde, adâncit în această dimineaţă de joi, e în rimă perfectă cu blocajul din şcoli (dascălii îşi încep zilnic orele sub geamurile ministrului Funeriu, personaj funebru pentru învăţământ), din spitale unde nu mai sunt doctorii şi, aşa cum merg lucrurile, nu vor mai fi în curând nici doctori. Găsiţi incompetenţi aici, au fost descoperiţi taman buni pentru modernele spitale din Europa occidentală. Şi între o leafă de 800 de lei pe lună la Bucureşti sau Pocreaca şi una de 15000 de lire sterline la Londra, nu-i timp de atârnat pe gânduri. Acolo scapi şi de blestemul de a fi un produs tâmpit al şcolii româneşti, cum înţelept glăsuia prezidentul, care a descoperit că medicii români te operează de apendicită când tu suferi de gâlci şi-ţi taie piciorul să te scape de otită. Grevă e şi prin celelalte instituţii dependente de buget, altfel cum să explici duşmănia explicită de altfel din ochii oricărei lucrătoare de ghişeu căreia îi ceri ceva, o adeverinţă de pildă, şi se uită la tine de parcă i-ai cere fecioria? Blocaj generalizat, brambureală cât cuprinde, haos.

Şi totuşi, slavă Celui de Sus, ceva merge în Săptâmâna Mare. Bat clopotele şi la utrenie şi la vecernie în toate lăcaşurile care-l au pe Dumnezeu desenat pe pereţi. Deniile se ţin la timp, iar Mântuitorul – sunt semne – va învia în noaptea de sâmbătă spre duminică. Paştele, cea mai emoţionantă şi plină de tâlcuri sărbătoare a creştinătăţii, va veni cu alinările lui, cu speranţele reînviate, cu un Iisus blajin care s-a lăsat răstignit pentru noi. Paştele face abstracţie de blocajele din Bucureşti, aşa cum pe traseul crucii de peste 2000 de ani a făcut abstracţie de ciumă, de pârjolul războaielor, de cataclismele de orice fel. Clopotele bat. Chiar şi când bat a mort, prin sate, bat tot alinător. Clopotarii nu sunt, încă, în grevă.