Tiberiu AVRAM

„Dacă faci planuri pentru un an, investeşte în orez; dacă faci planuri pentru zece ani, plantează copaci; dacă faci planuri pentru o viaţă, investeşte în educaţie”. Este un proverb chinezesc. Doar nu v-aţi închipuit că ar fi crezul unor politicieni români, că ar putea fi o lozincă după care să se conducă guvernele care s-au perindat în fruntea acestei ţări după 1990.

În aceste zile, mii de profesori au ieşit în stradă şi au cerut socoteală Guvernului Boc pentru salariile mici şi pentru promisiunile neonorate de majorare a lefurilor. Dar Guvernul Boc nu are nici o vină, în afară de faptul că există şi că în capul lui se sparg toate aceste probleme. Nu are nici o vină sau este la fel de vinovat ca toate guvernele de dinainte. Pentru că în afară de micile ciubucuri pe care le-a oferit, nici un guvern postdecembrist nu s-a ocupat cu adevărat de profesori. Nici un guvern nu a investit cu adevărat în educaţie. Doar nişte procente la salariu în  plus, din când în când, un avantaj pe ici şi pe acolo, etc. Nesemnificativ. S-a investit în orez, nici măcar nu s-au plantat copaci.

Ţin minte ce mândrie era, acum vreo 20 de ani, să fii profesor. Nu ştiu cum erau salariile profesorilor pe atunci, dar măcar exista respect. Erau respectaţi. Oamenii îşi scoteau pălăria pe stradă în faţa lor. Fostul elev, ajuns în câmpul muncii, şi care îl înjura mai ieri pentru că l-a lăsat corigent, îl saluta acum plin de respect şi îşi spunea câtă dreptate a avut dascălul atunci când îl bătea la cap zi de zi, încercând să-l convingă cât de folositoare e cartea. La meseria de profesor îndrăzneau să aspire doar cei mai buni elevi, cei mai conştiincioşi, cei mai capabili. Vremuri apuse...

Meseria de profesor a devenit astăzi extrem de neatractivă. Salariile sunt mici, satisfacţiile puţine. Peste toate, profesorii trebuie să mai suporte şi nesimţirea unor mucoşi ale căror idealuri în viaţă sunt Florin Salam şi Gigi Becali. Oameni fără carte, plini de bani, vedete ale zilelor noastre. La ce naiba să mai înveţi? Nu mă miră că întrebarea aceasta şi-o pun beizadelele care-l tratează cu sictir pe profesor. Mă miră, însă, că această întrebare şi-o repetă obsesiv politicienii care s-au perindat prin fruntea ţării. Cel puţin mie aşa mi se pare. Dacă nu ar fi aşa, guvernanţii ar fi făcut un pas, cât de mic, pentru viitorul învăţământului românesc. De fapt, viitorul apropiat al  învăţământului românesc nu este în pericol. Sunt destui dascăli care-şi fac meseria cu pasiune. Măcar atât le-a mai rămas, pasiunea. Dar ce ne facem peste câţiva zeci de ani? Ce va fi atunci?  Va răspund tot eu: cui îi pasă? Politicienii de astăzi nu vor mai fi, la fel ca mulţi dintre noi. Aşa că, chiar, oare ce ne batem noi capul? Să se descurce cei care vor veni, e problema lor.