Miercuri dimineaţa. În Bucureşti a nins peste noapte, iar maşinile negre sau albastre sau violete sunt invariabil albe. Iarna de afară e contrazisă de soarele de afară. E cald ca primăvara şi e nea ca iarna. Bucureşteanul, ieşit de sub pătură buimac, nu desluşeşte cu ce ar fi mai nimerit să se îmbrace, cu haina de blană sau cu un pulovăr. Apasă butonul televizorului pentru a primi lămuriri. Canalele informative sunt în alertă: două avioane cu pasageri, care au decolat de pe Aeroportul Traian Vuia din Timişoara, unul cu destinaţia Londra, altul cu destinaţia Roma, sunt în pericol de a avea bombe la bord (sau în coadă sau sub scaunul stewardesei!). Televiziunile renunţă la scandalul din Parlament, la starea vremii, la Badea care nu mai apucă, în reluare, să-şi isprăvească o frază. Stare de urgenţă aero-portuară. Câţi pasageri sunt în cursa de Londra? 50, răspunde fără să clipească purtătoarea de vorbe a aeroportului din Banat. 160, zice o voce din Bucureşti, contrazisă şi ea de o alta, care se aude în paralel şi care crede că sunt 142. Directorul aeroportului plecărilor ştie că avionul companiei Wizz Aer e în aer, dar cei de la Londra ni-l arată aterizat chiar la doi paşi de respectivul. Directorul are o scuză – era cu spatele. La cât a plecat cursa Carpat Air? La cât a plecat, fă? – se aude vocea, off the record, a purtătoarei de cuvânt de la Timişoara, vizibil marcată de somn şi de cafeaua nebăută. La 6 şi 20 i se suflă, din off. La 6 şi 20 respiră uşurată în microfonul televiziunilor. Noi n-avem nici-o cursă de Roma la 6 şi 20, intervine, telefonic, directorul Carpat Air. Avem una care n-a plecat: va pleca la 9. Păi cineva spusese că avionul e în aer şi piloţii decid cel mai apropiat aeroport unde să aterizeze. Familiile cu veri, fraţi, neveste, soţi plecaţi spre Roma sau spre Insulele Capului Gri tremură cu ochii în televizoare cu toate că, avionul fiind la 9, rudele lor sunt încă acasă, îşi fac un duş, se bărbieresc, dacă e cazul. Da, dar dacă explodează totuşi? Puiule, ce-mi făcuşi Puiule, să nu mori, pe mine cui mă laşi, Puiule? – boceşte o femeie sensibilă care-şi alintă consortul astfel, cu apelativul din puericultură. Soţul, cu preocupări la toaletă, o atenţionează să tacă: muiere, trezeşti copiii!
Între timp telefonul de ameninţare cu bombă devine, prin sciziparitate, telefoane, concomitent cu anunţul oficial că cele două avioane ameninţate sunt unul şi nici acela cu certitudine. Directorul zborurilor de la Timişoara nu reuşeşte să se pună de acord cu şeful lui din Ministerul lui Berceanu, secretarul de stat Anton Marin sau Marin Anton, fiindcă acesta se declară revoltat în direct că mereu îi este confundat prenumele cu numele şi invers, ceea ce îi creează crampe de identitate şi buletin.
Mai limpede se înţeleg spusele în engleză ale directoarei de la Wizz Air, care s-a consolat cu ideea confuziei şi, din respect pentru securitatea pasagerilor, a acceptat să se supună reluării controalelor de rutină, cu scotociri până la cele mai intime dedesubturi. Vrei să zbori cu avionul? Atunci, ca la ginecolog, dă pantalonaşii jos şi stai frumos pe aparatele cu raze. Dacă ai pitit o bombă în cine ştie ce cotlon al delicatei tale făpturi?
Când scriu, sub impresia momentului, aceste rânduri, nu se ştie încă dacă cele două avioane, unul în aer şi unul la sol, au fost ameninţate de o voce sau de mai multe, dacă glasul telefonăreţului tremura sau degaja siguranţă, dacă nu e confundată Timişoara cu Titicaca, pe alt continent, dacă e vorba de avioane sau, nu cumva, de două trenuri care urmau să plece săptămâna viitoare din Banat spre Oltenia, iar anunţata grevă a feroviarilor le-a anulat. Altă informaţie, desigur pe surse şi desigur răuvoitoare, spune că trenurile din Timişoara nu mai au din vremea Răposatului locomotive şi sunt remorcate cu tractorul, iar tractoarele nu pot pune în pericol pasagerii fiindcă merg încet pe şine şi au în spate căruţe. Iar acum sunt în campania de primăvară.
Între Wizz Air şi Carpat Air, românul, călit la confuzii şi abureli politice, stă în general relaxat. Cum să te mai mişte haosul din căpăţânile directorilor de aeroporturi şi directorilor din ministere (personaje garantate politic), cum să te miri că o bombă nu e geamantan cu prune, iar un avion nu-i tren marfar, când ieri premierul Boc mărea micşorarea pensiilor de alaltăieri şi scurta lungirea avântului de ţară care luna trecută era negativ de lat, acum trei zile pozitiv în diagonală, iar azi, la orele 8 (şi abia a început ziua!) ieşisem din recesiune şi intrasem în incapacitate de plăţi. Preşedintele nu apucase să ne împrumute iar la FMI, împrumut la care desigur, pentru a-l cita, ”nu vom apela niciodată”, asta cu puţin înainte de a ne lămuri că ”fără această centură de siguranţă” ne vom prăbuşi. Ca un avion, care s-a dovedit a fi tren sau trotinetă şi care nu e de fapt nimic. Primăvara începe nu cu ghiocei, ci cu o ninsoare, cu mişcări de stradă care nu se mai ţin şi cu un nivel de trai care creşte ameţitor până la prăbuşirea totală. A cui prăbuşire? Cum a cui? A avionului care n-a decolat încă din motivul că n-a fost încă fabricat, iar teroriştii (un tip beat sau tembel, care crezuse că logodnica lui voia să fugă cu altul în Italia), n-aveau efectiv unde să plaseze bomba.
P.S. În tot acest timp preşedintele continuă consultările pentru modernizarea României. Un punct forte al modernizării este interzicerea traseismului politic, adică să câştigi electoral cu o doctrină seara şi să te scoli a doua zi prestând în dormitorul altei doctrine. Buah! E imoral, ilegal şi, pe deasupra, îngraşă. Iniţiativa aparţine ”independenţilor”, mai pe înţelesul tuturor, traseiştilor plecaţi din PSD şi PNL, singurii politicieni care luptă din răsputeri, alături de domnul Băsescu, pentru moralitate. Era timpul să răsară, curată, o nouă forţă politică în România.