Lucian AVRAMESCU

Când scriu aceste rânduri în Bucureşti plouă de rupe. Plouă torenţial după ce a nins splendid şi din belşug. Peisajul stradal e o struţo-cămilă iarnă-vară. Presa, în variantele ei multiple – scrisă, televizată sau dând doar din gură către radio-ascultători – se ocupă de ninsoare, de ploaie şi de pensii. Cele mai agitate dezbateri organizate şi moderate de ziarişti (eu le zic ziarişti şi celor din televiziuni, aşa, ca termen unificator de breaslă, foaia scrisă anticipând sticla sclipicioasă care ne aduce imagini în odaie) sunt cele despre pensii. Despre cum şmechereşte guvernul pensionarii, despre pensiile simţite şi cele nesimţite, despre cum punctul de pensie ia şi de la bogaţi şi de la săraci. Ziariştii scriu şi vorbesc despre piloţi, medici, mineri, învăţători. Absentează cea mai vagă referire a ziariştilor la ziarişti, de parcă ei n-ar reprezenta tot o profesie, de parcă ei n-ar avea atingere cu pensia. M-am gândit de ce o asemenea omisiune! Cei mai mulţi ziarişti sunt tineri. Pensia e departe. Poate din acest motiv lucrătorul din media pare indiferent la soarta pensionarului din media. Dar dacă jurnaliştii ştiu că ei nu prea au şansa să ajungă vreodată la pensie? O statistică globală arată că vârsta medie de viaţă a jurnaliştilor e de 49 de ani. Statistica e de acum câţiva ani. Nu ştiu dacă s-a mai comis o actualizare şi dacă, în urma ei, s-a constatat o suire cu un an-doi a vieţii medii a ziariştilor în plan mondial sau o scădere. Adică să murim un pic mai iute. E cam nesimţită viaţa asta de 49 de ani pentru nişte nemernici de găozari, cum ar zice iubiţii şi delicaţii noştri conducători.
Înainte de 89 am lucrat în două redacţii de cotidian, una în provincie, la Vâlcea, alta la Bucureşti. Din redacţia înghesuită într-o clădire veche de sub dealul Capela, din Râmnicu Vâlcea, care număra vreo 30 de oameni, mai trăiesc o treime. Au murit de bătrâneţe, ar putea zice cineva în grabă. Nu. Cei mai mulţi au murit înainte de a atinge vârsta de 50 de ani. Boli alimentate de profesie, cele mai multe, i-au curăţat înainte de a gusta deliciile pensiei simţite sau, cum ar zice domnul Boc, nesimţite.
Îmi amintesc şi din redacţia de la Bucureşti colegi pe care i-am petrecut spre cimitir în spatele unor poze arătându-i tineri. Ileana Podoleanu, o fată de o vioiciune extraordinară, a murit într-o documentare prin Ardeal, într-un accident, la vârsta de 34 de ani parcă. Copilul ei nu împlinise un an. Stresul ucide. Nopţile nedormite, mâncarea pe apucate, traiul în general mizer. Rari sunt ziariştii procopsiţi. Ieri nu prea era nici unul.
Ce mai duce la această medie de viaţă mai scăzută decât a minerilor? Reporterul de război, cel care stă cu carnetul de notiţe, cu camera de luat vederi sau aparatul de pozat între soldaţii liniei de front în Afganistan sau Irak, expus, ca şi militarul, riscului de a primi un glonţ în cap, cotizează şi el din plin la acest record negativ. Câteva sute de jurnalişti au pierit în teatrele de război în aceşti ani, riscând pentru a ne aduce în case imaginea exactă a teatrelor morţii. În ţări cu regimuri totalitare sau în unele care mimează democraţia mulţi ziarişti au murit în temniţe, iar unii au fost împuşcaţi sau ştrangulaţi în locuinţele lor ca acea rusoaică ucisă de propriul condei care nu-l ierta pe Putin.
Toate dezbaterile despre pensii vorbesc despre riscurile aviatorilor şi despre stresul care bombardează existenţa poliţiştilor şi spionilor. De altfel toţi ies la pensie mai devreme, unii chiar pe la 50 de ani. Știu un general burtos mai tânăr mult în comparaţie cu mine, luptător victorios în chiolhane şi care a avut ghinionul să nu prindă nici un război, care asudă azi la 55 de ani să-şi pape pensia, în paralel cu conducerea unei firme prospere de consultanţă. Ce consultă? Statul. Consultă acelaşi stat care l-a scos devreme la pensie şi care-l plăteşte, nu direct fireşte, pentru sfatul de a deschide umbrela când plouă.
Nici o vorbă despre pensiile ziariştilor în dezbaterile despre pensii organizate şi moderate inteligent de ziarişti. De ce omit subiectul? Ei, de ce? Subiectul pensiilor ziariştilor nu există. Media lor de viaţă scuteşte guvernele de agitaţia de a mai inventa o minciună.