Lucian AVRAMESCU

Românul face, zice-se, haz de necaz, particularitate de comportament cel puțin stranie. Mă rog, știm din istorie că dacii mureau râzând pentru a nu ajunge la Zamolxis sus, în împărățiile lui, cu niște moace pleoștite, întristându-l pe zeu. Azi, pe iarna asta nemiloasă, care se adaugă sărăciei, șomajului care pare, conform contabilității FMI, mult mai apăsat, în lipsa lemnelor de foc și a banilor de pâine s-a cam dus și hazul de necaz.
Şi totuși el mai răzbate pe ici pe colo. Un fost coleg de școală de la mine din Sângeru, unde mă chinui de câțiva ani să pun în circuitul public un muzeu al pietrelor cioplite de țărani, m-a oprit vesel. Părea însuflețit de o țuică fiartă și cu o imensă poftă de comunicare. Tu îți mai aduci aminte bancul ăla cu Bulă? Care zic, fiindcă erau o droaie? Ăla cu ce ne mai lipsește! Mă chinui să fac o conexiune de memorie, dar nu-mi iese. Mă, zice însuflețitul meu fost coleg, vine profesoara în clasă și întreabă elevii: ce vă lipsește vouă, copii, acasă? Gigel zice că n-au de niciunele. Lili, o fetiță cârlionțată, spune că lor le lipsesc uleiul, zahărul care era pe cartelă, iar mama care, a stat la coadă de la miezul nopții, n-a mai apucat un pui de Crevedia și s-a întors acasă doar cu o pungă de tacâmuri, adică de gheare. Bulă, chestionat la rându-i, răspunde relaxat: nouă nu ne lipsește nimic, tovarășa. Cum așa, măi Bulă, se miră profesoara, chiar aveți tot ce vă trebuie? Da, răspunde hotărât elevul. Pe regulile maieuticii socratiene, profesoara insistă cu întrebările. Cum ți-ai dat tu seama de acest lucru, cine ți-a spus că nu duceți lipsă de nimic? Tata, zice Bulă. A venit ieri de la școală soră-mea, care are 14 ani, și a zis că e gravidă. Ăl bătrân a zis atunci că asta ne mai lipsea, că încolo le aveam pe toate.
Iarna asta, care pare o surpriză meteorologică doar în raport cu iernile trecute, când înmugureau zarzării în ianuarie și înfloreau în februarie, dar e în logica noastră geografică (îmi amintesc o iarnă teribilă de prin anii cincizeci și ceva) e ceea ce trebuie să fie. Poate un pic prea cătrănită. Şi atunci? Coregrafia de necazuri și amărăciuni e prea bogată, stufoasă aș zice. Spuneam că socotitorii de la FMI, care nu se prea păcălesc la cifre, ne anunță un milion de șomeri pentru acest an, făcându-l să roșească pe Boc (roșesc vreodată politicienii noștri?), premierul care anunța recent, cu glas apăsat de purtător de curea lată, că șomajul nu numai că nu va crește peste șase sute de mii, dar va scădea. Na! Vin ticăloșii ăștia de peste Ocean și dau, scuzați, cu mucii în fasole. Dar nu cumva se păcălesc și contabilii americani?
Ieri m-a oprit un bărbat scund, cam de 40 -45 de ani, pe care îl știu vag, din vedere. N-aveți ceva de lucru pentru mine pe la muzeul pe care-l faceți? Ce meserie ai? Am lucrat la Plopeni, la armament, specialist în explozivi. Ce să fac, zic eu, cu un specialist în explozivi? Car pietre, zice omul, duc cu cârca, fac orice. Soția lui n-a lucrat niciodată și nici cele două fete majore n-au carte de muncă undeva. În casa lui erau de fapt patru șomeri și nu doar unul, cel contabilizat de FMI. Şomerii noștri reali sunt deci mult mai numeroși. Nu te pot ajuta, i-am răspuns cu tristețe omului. Muzeul e o donație personală, îl fac încet, încet din economiile mele. Poate dacă, cine știe, acest obiectiv cultural la care voi adăuga și o tabără de sculptură sub genericul ”E loc să se mai nască Brâncuși” va reuși să sensibilizeze vreun for, ceea ce nu prea cred, atunci mai vorbim. Nu mă uitați! Nu te uit, zic eu ca să nu-l descurajez. E și el unul care le are pe toate. Nu-i lipsește nimic.
Până una, alta, iarna suflă zăpadă în geamuri, iar temperaturile ne seacă la ficați.