Lucian AVRAMESCU

Iarna intră, deocamdată discret, pe sub uşi, se infiltrează în odăi prin ferestrele care se închid prost sau nu se închid deloc, fiindcă nu sunt. Am văzut, în sate din apropierea Mizilului, pe la margini, e drept, case vechi, care se ţin greu în cârja timpului, cu folie de plastic în loc de geam. Nu erau grajduri de vite, ci odăi în care locuiau oameni, dovadă plozii care se fugăreau prin curţi şi fumul subţire care mânjea nara hornului şi se amesteca iute cu ceaţa de afară. Frigul, mai subţire în acest început de iarnă, mai apăsat probabil mâine, te face să tremuri. Te face să tremuri dacă n-ai lemne, iar la oraş dacă n-ai bani de gaze, dacă n-ai cu ce acoperi încălzirea la bloc. În casă a mai apărut un şomer, altul a intrat în concediu fără plată forţat şi nu sunt bani de nici unele. Se face frig în oase, chiar dacă afară plouă doar şi pământul n-a îngheţat încă. Se face frig, iar frigul te face să tremuri.
Ieri m-a sunat un prieten. Are o mică afacere lângă Bucureşti. Face bolţari din beton pentru zidării, dar firma lui e pe ducă. Nu mai sunt clienţi. A avut la început 15 lucrători, acum mai are patru. Fă-mi rost, zice el cu voce care mi s-a părut joasă, şi mie de cartea aia, ştii tu care. Am înţeles că e tare şi nu s-a dat pe piaţă. Prietenul meu îşi alegea cu precauţie cuvintele şi, era limpede, vorbea cu teamă. Nu pricepeam despre ce carte era vorba. Vorbeşte mă explicit, ce dracu, ţi-au intrat cuvintele la apă? Cum se cheamă cartea, de cine-i scrisă? A tăcut, apoi mi-a zis două vorbe de complezenţă şi a închis. În dimineaţa asta ne-am întâlnit întâmplător. Ce carte vrei? – reiau eu. S-a uitat în toate părţile, apoi m-a tras la marginea trotuarului. Aia cu ... şi a arătat în sus, scrisă de procuroru’ ăla. Cu Băsescu, răpirea înscenată, şterpelirea unor milioane? Am vorbit normal. Prietenului meu i s-a părut că urlu. Ce-i cu tine? - îl întreb. Te-ai prostit? Nici în vremea lui Ceauşescu nu erai atât de panicat. În şoaptă, amicul meu mi-a dat de înţeles că se simte urmărit, telefonul îi e ascultat, crede că are microfoane în birou. Biroul lui e o baracă lângă nişte betoniere. Ăştia, zice, sunt peste tot. Mai am un singur contract să livrez bolţari şi ăsta depinde tot de „ei”. Dacă mi-l iau şi pe ăsta, închid. Frica, anormală, a prietenului meu îl paralizase. Mă, zic, eşti ditamai omul şi tremuri de frică. Dă-i dracului! O să cadă şi Băsescu şi tot aparatul lui. N-or fi veşnici! Nu părea convins. Ne-am despărţit recomandându-i să se ducă niţel pe la doctor.
Presa de azi dezvoltă alarmată subiectul Udrea. Din nou Udrea? Femeia asta căreia nu-i mai ajungi cu prăjina nici la nas şi nici la înălţimea conturilor bancare a scos din poşetă, la o emisiune de televiziune, lista convorbirilor telefonice private ale unei rivale. Duşmanca blondei se nimerise să fie o procuroare care anchetase un caz bănos de trafic de influenţă în care era implicată, în dauna statului român, şi madam. De unde, se întreabă gazetele, şi-a procurat Udrea, cu ore şi minute, convorbirile private ale procuroarei? De unde şi-a făcut rost Udrea de înregistrarea ilegală a discuţiilor dintr-o – culmea – comisie parlamentară care lua în discuţie fraude şi matrapazlâcuri comise de ea? Păi mai întrebaţi când mereu strident îmbrăcata făptură, opulentă şi cocotă, îl are în spate pe însuşi Zeus? Zeus a fost în stare să facă pentru ea, în vremuri de apăsătoare criză, ditamai ministerul, cu un buget de-a dreptul neruşinat, dar să-i împlinească hatârul de a-i înregistra nişte amărâţi de procurori sau parlamentari!
Doi ziarişti sunt înregistraţi într-un automobil. Discuţia lor apare în presă. Să mă mai mir că frica a devenit pentru mulţi paralizantă, că-şi scot, în cea mai nevinovată discuţie, bateriile telefoanelor mobile, că în birouri, pentru bruiaj, este lăsat să lălăie mereu un aparat de radio, că trebuie să-ţi apleci urechea lângă buzele unui partener de discuţie pentru a auzi ce zice?
Frica de securitate murise odată cu moartea lui Ceauşescu. Iat-o reînviată de Băsescu. Frica merge chiar la urne. Un şofer dintr-un sat prahovean care lucrează pe o basculantă votează, de frică, Băsescu. Aşa i-a ordonat şeful lui direct, agitator portocaliu. Omul îmi spune şoptit că nu-l place pe actualul locatar de la Cotroceni, dar n-are încotro. Dacă află ăia? Cine să afle, omule? Eşti singur în cabina de vot, pui ştampila pe cine ai matale chef! Singur?! Nu-i cunoşti! Şoferul ăsta, om de peste 50 de ani, cu familie şi nepoţi, a ajuns să creadă că nici în cabina de vot nu este liber, nefilat, nefotografiat. „Ăştia” sunt peste tot, ştiu tot. Ei sunt şi şefii de la firmă şi grangurii de la prefectură şi bulibaşa de la Cotroceni. Frica parazitează, iată, şi votul. Frica bate, făcând să tremure o ţară şi-n zile călduroase, frigul.