Tiberiu AVRAM

E bestial acest vers al trupei „Paraziţii”, trupă care s-a alăturat excelentei campanii „Noi vrem respect”, a postului Realitatea TV. Nu-mi place muzica hip hop, la modul că nu aş asculta astfel de muzică pentru a mă relaxa. Dar observ că melodiile trupelor hip hop surprind şi redau cel mai bine realităţile din această ţară.
„A venit apa caldă? A venit, da-i rece”. Ca sucevean, te unge la inimă (cu polizorul, cum altfel?) când vezi că versurile unui cântec difuzat de câteva ori pe zi de un post naţional sunt inspirate din viaţa ta. Deunăzi, cum bine ştiţi, a venit apa caldă în Suceava. Ne-am bucurat ca în `94, la Mondialul din SUA.
„A venit apa caldă? A venit, da-i rece”. Aşa că am sunat la Termica. A venit un muncitor, a verificat şi apoi a explicat, civilizat şi foarte logic, că problema este generată de consumul redus de apă caldă din bloc. Ce blestem pe naţia asta, să depindă tot timpul de cineva! La nivel macro, ce să mai vorbesc: la gaze depindem de ruşi, la energie electrică suntem la mâna nemţilor, siderurgia e a indienilor şi parcă şi a ruşilor, o bucată etc. Dar până şi la duşul cel de zi cu zi depindem de alţii. De vecini, în cazul ăsta. Dai drumul la apă caldă şi, „A venit apa caldă? A venit, da-i rece”. După 10 – 15 minute constaţi cu bucurie că între apa rece şi apa caldă există o diferenţă. Nu mare, dar există. Dar până să poţi face un duş mai poţi mânca liniştit o pâine pe stomacul plin.
Ce nu înţeleg eu, în cazul problemei mele, e altceva. Vecinii mei sunt aceiaşi ca şi anul trecut, ca şi acum doi ani. Anul trecut, acum doi ani, nu aveam această problemă. Dădeam drumul la apă, chiar după miezul nopţii şi, după 2 – 3 minute, puteam să fac duş. După încă 2 – 3 minute, apa caldă era de-a dreptul fierbinte. Astăzi sunt, evident, alte vremuri. „A venit apa caldă? A venit, da-i rece”.
Am şi obosit să mă întreb cine e vinovat de această situaţie. Tot timpul se spune că greaua moştenire, conductele vechi şi subdimensionate de pe vremea lui Ceauşescu. Aşa o fi. Dar, cum spuneam, m-a obosit subiectul acesta. De ani, şi ani, şi ani, şi ani de zile.
Aşa că revin iar la Paraziţii: „Au trecut 20 de ani şi-or să mai treacă degeaba / Din nou pentru putere se bat / Când şcolile cad peste copii / E un iad / Acum, că eşti bătrân, totul se transformă în scrum / Spitalele sunt ultima haltă pe ultimul drum”.
Nu căutaţi un vinovat. Nu încercaţi să arătaţi cu degetul spre un om sau altul. Vinovat este, nu-i aşa, sistemul şi, ca întotdeauna, greaua moştenire. Aşa că să lăsăm iar versurile celor de la Paraziţii să vorbească: „Sugeţi un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi /Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi / Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri /Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri! /Rupem tăcerea, poate v-am rupe gâtul / Calculăm în prostia noastră că ni s-a urât cu urâtul / Copiii se dau pe gheaţă, în săli de clasă / (...) / Plătim autostrăzi care nu se mai fac / Şi ne oprim să ne tragem sufletul în primul copac / (...) / O ducem bine, nu-ţi face griji, e totul perfect / Ne mai ajunge să cerem acum. Cerem respect! / 23 de milioane de nesimţiţi, de coate goale / Îşi permit să încurce coloanele oficiale / Uite ţuică, uite femei şi sarmale, pentru cei aleşi / Cauţi dreptatea frate? / Caută uşa şi ieşi!”
E tragic. E tragic când ajungi la concluzia că singura modalitate pentru a fi respectat este să găseşti uşa şi să pleci. E tragic, e dureros, dar asta-i realitatea.