Tiberiu AVRAM

M-a sunat domnul Carcalete miercuri după-amiază şi, evident, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de articolul „Carcalete a lipsit la lecţia de bun-simţ”. Şi mi-a cerut imperativ ca în ziarul de a doua zi să publicăm scuzele noastre faţă de ceea ce s-a scris. L-am întrebat pe domnul Carcalete dacă articolul respectiv nu este conform cu realitatea. „Nu aşa se pune problema”, mi-a răspuns, după care a explicat: „Eu nu permit ca un ziarist să facă aprecieri la adresa mea”. Aprecierile le-a făcut colegul meu, Sandrinio Neagu, după ce domnul Carcalete a întârziat 20 de minute la conferinţa de presă pe care o convocase şi nu a avut elementarul bun-simţ să-şi ceară scuze. Aşa cum ne învaţă, de mici, chiar de la grădiniţă, doamnele educatoare. Domnul Carcalete a răspuns apoi în doi peri la întrebările ce i-au fost adresate şi a repezit o ziaristă care îi adresase o întrebare tocmai când se ridica de pe scaun: „Nu mai răspund la nici o întrebare după ce mă ridic de pe scaun”.
Şi iată ce aprecieri a făcut colegul meu: „Rar mi-a fost dat să văd o atitudine atât de plină de aroganţă şi lipsită de maniere din partea unui şef de instituţie. (...) Cred că Petru Carcalete a sărit peste ceva ore în timpul şcolii. Cel puţin ora de bune maniere nu pare să fi fost frecventată de şeful IŞJ Suceava. Să te comporţi în acest mod cu o femeie, să uiţi să-ţi ceri scuze când întârzii, sunt doar două aspecte pe care le-am sesizat ieri. Colegii care merg frecvent la această instituţie spun că lista este mult mai lungă”.
Ce nu înţelege domnul Carcalete este faptul că el este numit politic, într-o funcţie politică. O funcţie publică, pe care o ocupă vremelnic, iar salariul îi vine din bani publici. Iar pentru că este o funcţie publică trebuie să dea socoteală pentru orice gest. Nu-ţi convine, pleci acasă. E simplu.
Aroganţa pe care o afişează şi prin cuvintele „Eu nu permit ca un ziarist să facă aprecieri la adresa mea” este incompatibilă cu statutul de şef de instituţie. Dar cine aţi vrea să facă aprecieri la adresa dvs., domnule Carcalete? Probabil doar cei pe care îi aveţi în subordine şi care, pentru dvs., sunt (unii dintre ei) ca oglinda din poveste – „sunteţi cel mai frumos, cel mai bun, cel mai capabil”. Nu vă convine că există presă, că există ziarişti care pot să-şi exprime un punct de vedere care nu este pe placul dvs.? Îmi pare rău pentru dvs., dar la comunism nu ne mai putem întoarce. Cel puţin aşa sper.
Şi, cum spuneam, m-a sunat domnul Carcalete. Şi mi-a explicat că dacă nu publicăm scuze pentru ce am scris va fi rău. „O să fie foarte rău, o să vedeţi”, repeta întruna domnul Carcalete. L-am întrebat ce poate să fie rău, dar el a continuat cu aceleaşi ameninţări: „O să fie rău, o să vedeţi, nu mă las”. I-am spus, politicos, că dacă trimite un drept la replică îl publicăm pe ce pagină doreşte dumnealui. Ştiţi ce a făcut? Mi-a închis telefonul. Şi nici măcar nu m-a înjurat în prealabil. L-am sunat, dar mi-a respins apelul. Poftim cultură! Ce mai poţi spune după un astfel de comportament?
Nici acum, după ce au trecut câteva zile, nu înţeleg de ce trebuie să ne cerem scuze de la domnul Carcalete. Pentru că am relatat modul în care s-a desfăşurat o conferinţă de presă şi s-au definit reacţiile dumnealui cu DEX-ul în faţă? Nu glumesc când spun de DEX. Iniţial, colegul meu vroia ca titlul articolului să fie „Mârlanul” şi şi-a susţinut punctul de vedere cu definiţia din DEX: „MÂRLAN, mârlani s.m. (Depr) - Om prost crescut, grosolan, necioplit; bădăran, ţopârlan”. Avea dreptate colegul meu? Nu mai are importanţă acum. Cert este că, în cele din urmă, a schimbat titlul.
Dacă nu ne credeţi pe noi, pe ziariştii ăştia pe care nu daţi doi bani, întrebaţi-vă şefii de partid, domnule Carcalete, cum este cuviincios să te comporţi. Întrebaţi-l pe domnul Flutur dacă îşi cere scuze atunci când întârzie la o conferinţă de presă. O să rămâneţi cu gura căscată când o să vă spună că da şi o să vă explice că nu este nici o ruşine în asta. Pentru că, domnule Carcalete, în astfel de cazuri nu este vorba de funcţii. Este vorba de bun-simţ, de educaţie, de respect pentru semeni. Adică lucruri pe care nişte dascăli amărâţi (de vremuri şi de tratamentul la care sunt supuşi) se chinuiesc să-i înveţe pe copii în şcoală. Apropo, e vorba chiar de „şcoala” pe care o conduceţi în acest judeţ.