Tiberiu AVRAM

Acum un an sau doi am scris un material în care, într-o anumită chestiune, luam partea judecătorilor. Un amic cu care m-am întâlnit pe stradă m-a întrebat, pe un ton foarte serios, dacă am vreun „proces mai nasol”, De fapt, nu era o întrebare. Era chiar o afirmaţie, ceva la modul: „ai vreun proces mai nasol de-ai scris aşa”. Nu aveam nici un „proces mai nasol”, lucru pe care i l-am comunicat şi amicului neîncrezător. Şi care, de-a dreptul iritat, m-a luat la rost: „Şi atunci de ce ai scris aşa despre bandiţii ăştia? De ce i-ai lăudat?”. „Bandiţii”, v-aţi dat seama, erau judecătorii. Şi încă sunt, pentru mulţi români.
Am spus de multe ori că e grea această meserie, de judecător. După un proces, oricât de corect ar fi, e clar că pentru una dintre părţi judecătorul este bandit, că a luat şpagă de la cealaltă parte, că a dat sentinţa mânat de un anume interes.
Imaginea justiţiei româneşti este proastă şi va mai fi multă vreme aşa. Există judecători care nu au nici o treabă cu meseria, există judecători care, cu adevărat, judecă după cât de gros e plicul sau cât de mare e interesul. Nu sunt mulţi, dar suficienţi cât să creeze o astfel de imagine. Dar sunt şi judecători oneşti, marea majoritate, judecători care vor să-şi facă meseria corect. Şi şi-o fac. Asta este convingerea mea despre justiţia română.
Cu toate acestea, am fost, iniţial, iritat de acţiunile de protest ale judecătorilor. Mai ales când ei şi-au manifestat nemulţumirea faţă de anunţata anulare a unui spor de nu ştiu cât la sută, un spor care era legat de stres, sau ceva de genul acesta.
Am văzut, însă, zilele trecute, în ziarul „Cotidianul”, o excelentă campanie, intitulată „Solidari cu judecătorii”. Dincolo de argumentele pro sau contra judecători, am fost impresionat de o secţiune a acestei campanii, în care judecătorii povestesc cele mai grele cazuri pe care le-au avut. Şi când spun grele nu măr refer la nu ştiu ce cazuri extrem de complexe, ci la acelea în care decizia a fost extrem de greu de luat. Am încercat atunci să mă pun în locul unui judecător. Cum ar fi dacă ar trebui să iau o decizie, în cazul unui presupus infractor, spre exemplu, dar la care probele de la dosar sunt fragile, iar orice decizie aş lua ar fi acoperită de lege. Îl las liber, dar dacă mâine dă în cap la altcineva? Îl arestez, dar dacă, totuşi, e nevinovat? Cum aş fi sigur, în cazul unui proces de custodie, că părintele căruia eu, ca judecător, îi încredinţez copilul, este cel mai bun? E în joc soarta unui copil, viitorul lui, care stă în mâinile mele, ale judecătorului.
Unul dintre cazurile prezentate de „Cotidianul” era cel al unei judecătoare care povestea că a avut un proces în care un bătrân era acuzat de tulburare de posesie. Spunea judecătoarea că era convinsă că bătrânul (care nu avea avocat) avea dreptate, numai că sărmanul nu ştia ce acte trebuie să aducă pentru a-şi susţine cauza. Nu putea să-l ajute, să-i spună ce trebuie să facă. Nu-i dă voie legea. A judecat după actele de la dosar şi bătrânul a pierdut. Din fericire, a putut să-i dea o pedeapsă minimă, două luni cu suspendare, dar judecătoarea nu a putut să uite nici procesul şi nici sentinţa, aşa minimă cum era.
Sunt multe astfel de cazuri. Eu unul nu cred că aş putea trăi cu toate acestea. Cu întrebări care să te macine zi de zi. Întrebări fără răspuns sau al căror răspuns poţi să-l afli peste ani şi ani. De aceea, nu mi se pare corect să fie tăiate sporurile magistraţilor. Fie şi pentru acest aspect, al imensului stres, stres la care e extrem de greu să rezişti, dacă mai ai şi grija banilor.
Având în vedere cele de mai sus, pentru mine nu e nici o ruşine să spun că nu aş putea să fiu judecător. Tu ai putea fi judecător?