M-am enervat şi eu iniţial zilele trecute, când am văzut că poliţiştii din Stulpicani au fost puşi în libertate. Arestaţi pentru infracţiuni de abuz în serviciu, fals intelectual, luare de mită, trafic de influenţă sau furnizarea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, poliţiştii din Stulpicani au fost puşi în libertate din cauza unui viciu de procedură. Mai exact, în motivarea sentinţei prin care a fost menţinută măsura arestării preventive nu apăreau numele poliţiştilor. Se pare că, pentru a-şi uşura munca, un angajat al Tribunalului Suceava a copiat din computer motivarea din dosarul altui poliţist, din Salcea, trimis în judecată pentru fapte asemănătoare cu cele de care sunt acuzaţi poliţiştii din Stulpicani. Apoi, a dat „paste” la motivarea sentinţei poliţiştilor din Stulpicani, fără a se mai obosi să modifice şi numele. Deci, a rezultat o motivare de menţinere a arestării preventive a unor persoane ale căror nume nu apăreau în respectivul act. În aceste condiţii, avocaţii poliţiştilor din Stulpicani au cerut eliberarea clienţilor lor pe motiv de nulitate absolută a actului de prelungire a arestării preventive. Absolut firesc, judecătorii Curţii de Apel Suceava au acceptat cererea avocaţilor.
Şi tot zilele trecute, câţiva zeci de poliţişti din Constanţa, care luau şpagă de la şoferi şi palmau dosare, au fost eliberaţi tot din cauza unui viciu de procedură. Mai exact, pentru faptele de care erau acuzaţi, ei trebuiau cercetaţi de procurori din altă structură a Parchetelor decât cei care au făcut dosarul.
Evident că prima reacţie pe care o ai în cele două cazuri este de iritare, de revoltă faţă de incompetenţa unor funcţionari ai statului - grefieri, judecători sau procurori. Dincolo de aceste trăiri, eu unul am avut un sentiment de satisfacţie în legătură cu cele două cazuri. După ce mi-au trecut nervii, m-am bucurat, sincer, că respectivii poliţişti au fost puşi în libertate. Nu pentru că aş crede în nevinovăţia lor. Lăsând la o parte treaba cu prezumţia de nevinovăţie, sunt convins că respectivii poliţiştii sunt vinovaţi, că au săvârşit faptele de care sunt acuzaţi. Satisfacţia mea este legată de modul în care s-a aplicat legea. Poliţiştii, procurorii şi judecătorii îşi desfăşoară activitatea după nişte reglementări legale care trebuie respectate până la ultima virgulă. Şi, după cum arată cele două cazuri prezentate, aceste reglementări legale chiar trebuie respectate.
Şi ce dacă, în cazul poliţiştilor din Stulpicani, nu le apare numele în motivarea sentinţei? „Am greşit”, putea spune judecătorul de la Tribunalul Suceava, „staţi că modific imediat”. Nu domnule judecător, legea e lege, chiar şi pentru dvs.
Ce dacă, în cazul poliţiştilor din Constanţa, dosarul a fost realizat de un procuror de la o altă structură decât cea stabilită de lege? Până la urmă, dosarul e tot dosar, probele sunt tot probe, indiferent de procurorul care le strânge. Teoretic, aşa este, dar legea e lege, chiar şi pentru procurori.
Ca o paralelă, e ca şi cum aţi avea nevoie de un aviz de construcţie, să spunem, de la primărie, dar avizul respectiv îl semnează cineva de la prefectură. Un astfel de act e la fel de nul ca şi cele menţionate anterior.
Ideea este că astfel de cazuri creează precedente extrem de pozitive. În sensul că „organul” va trebui să aplice legea literă cu literă. Orice abuz, cât de mic, va duce la nulitatea demersurilor sale. E ca în filmele alea americane, când criminalul este pus în libertate de judecător pentru că, spre exemplu, poliţistul a uitat să-i citească drepturile când l-a arestat. Şi judecătorul, în pledoaria lui, îşi exprimă convingerea că respectivul este autorul crimei, dar, oricât ar părea de nedrept, îl pune în libertate. Pentru că legea e lege.
Partea proastă este că nu am auzit ca cineva să plătească pentru cele întâmplate. În cazul poliţiştilor din Stulpicani, procurori şi (alţi) poliţişti au muncit pentru a strânge probe. Puşi în libertate, poliţiştii din Stulpicani pot influenţa martorii, iar munca depusă în cazul lor poate fi în zadar, din cauza unui funcţionar prea leneş. În cazul poliţiştilor din Constanţa, s-a muncit zile şi nopţi pentru a strânge probe. Toată munca a fost în zadar, pentru că un procuror a fost prea orgolios pentru a-şi declina competenţa.
Satisfacţia de care vorbeam legată de cele două cazuri va fi deplină abia atunci când voi vedea că vinovaţii pentru situaţiile create vor fi sancţionaţi. Vinovaţii, care şi-au bătut joc de munca altora, care au dat dovadă de o incompetenţă ce nu-i recomandă pentru funcţiile pe care le ocupă.