Ion CRISTOIU

Pe vremea când conduceam Realitatea TV aparţinând lui Silviu Prigoană, nimic nu mă neliniştea mai mult decât apariţia patronului în biroul meu.
Nu, nu era vorba că simpaticul domn Silviu Prigoană ar fi fost fioros. Era vorba că Silviu Prigoană aducea vorba de bani.
Nu de banii pentru salariul meu, nici măcar de banii pentru salariile celorlalţi, ci de banii pe care-i cheltuia postul.
La acest capitol, între mine şi Silviu Prigoană se aşeza un conflict amical permanent.
Eu voiam cât mai mulţi bani pentru post.
Silviu Prigoană voia cât mai puţini.
În acest conflict, amândoi aveam dreptate.
Eu, pentru că o gazetărie de calitate presupune mulţi bani.
Silviu Prigoană, deoarece de aceşti bani trebuia să facă rost domnia sa.
La vremea respectivă eram convins că doar eu aveam dreptate.
Acum sunt convins că şi Silviu Prigoană avea dreptate.
Banii de care avea postul nevoie se obţineau greu.
Mie mi se părea că singura problemă a postului era de a desfăşura o activitate gazetărească de înaltă performanţă.
Pentru asta nu ajungeau doar talentul, profesionalismul şi hărnicia redactorilor.
Era nevoie şi de bani pentru echipamente şi întreţinerea acestora.
Silviu Prigoană, ca patron, credea că problema postului e şi cum să faci rost de bani.
Nu mi-am amintit aceste lucruri într-un moment de criză, având drept semn atoatestăpânitor exclamaţia: ce frumos era pe vremea mea!
Mi le-am amintit, deoarece în aceste zile, urmând unor dezvăluiri potrivit cărora Monica Iacob Ritzi ar fi plătit unor televiziuni, sub formă de publicitate, şi ştiri de campanie, am constatat un val de indignare în presa noastră zisă şi liberă.
Nu împotriva Monică Ritzi, ci împotriva patronilor care, vezi Doamne! ar fi atentat astfel la libertatea presei.
Nu sunt patron de televiziune şi nu depind de nici un patron, situaţia mea profesională fiind cea de colaborator plătit cu bucata.
Cred însă că această năpustire a jurnaliştilor asupra patronatului ţine de ceea ce am denumit de atâtea ori: preluarea unui clişeu din gură în gură şi dintr-un condei într-alt condei.
Mult mai fericit aş fi fost dacă, plecând de la acest caz, s-ar fi procedat în stilul presei occidentale.
S-ar fi organizat o dezbatere.
Pentru că, într-o economie de piaţă, interesele jurnaliştilor coincid cu cele ale patronilor.
Aşa cum arătam în istorisirea despre experienţa mea la Realitatea, buna exercitare a profesiei de gazetar nu cere doar talent, sârguinţă, conştiinţă profesională, ci şi bani.
Oricât de talentat ai fi ca gazetar la un ziar, dacă ziarul n-are bani, mori cu talentul de gât.
O investigaţie jurnalistică presupune, desigur, profesionalism, deontologie.
Da, dar pentru a face o investigaţie jurnalistică, fie şi doar meritorie – ai nevoie de reportofon şi de bani de deplasare.
După ce-ai încheiat articolul, acesta trebuie publicat. Dacă urmează să fie publicat pe hârtie, e nevoie de tipărirea la tipografie.
Tipografia cere bani.
Şi dacă vrei să-l publici online tot ai nevoie de bani.
Să achiţi factura la energia electrică folosită de calculator.
Inutil să mai demonstrăm că în cazul televiziunilor chestiunea banilor se pune cu şi mai mare acuitate.
Mai mult decât în cazul ziarelor, televiziunile de pe planetă se deosebesc şi prin forţa financiară de care dispun.