Ion CRISTOIU

De mai multe ori până acum i-am avertizat pe tinerii jurnalişti că presa e o lume a efemerităţii absolute.
Cine mai ţine minte azi bătălia pe viaţă şi pe moarte dusă de Evenimentul zilei între 1992-1996 pentru căderea lui Ion Iliescu şi înlocuirea sa cu Emil Constantinescu? Cine mai ţine minte ce a însemnat apariţia amărâtului de post independent Soti într-o Românie dominată sufocant de TVR-ul fesenist? Sau de legendara campanie dusă de România liberă a lui Petre Mihai Băcanu cu întrebarea: Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Poate că din conştiinţa acestei efemerităţi a presei nu mai pun azi atâta patimă în comentarea scenei politice şi privesc amuzat pasiunea pe care mai tinerii confraţi o conferă scrisului lor despre politică, iluzionându-se că va rămâne ceva în urma lor.
De această efemeritate a presei m-am convins încă o dată citind munţii de texte dedicaţi morţii lui Michael Jackson. Puţini, foarte puţini s-au dus la Bibliotecă pentru a vedea în arhive ce scriau ziarele din 1992 despre concertul lui Michael Jackson. Cu o singură excepţie (Cotidianul şi nu Evenimentul Zilei) ziarele nu s-au concentrat pe poziţia Evenimentului Zilei din 1992 faţă de concertul lui Michael Jackson. Picat între cele două tururi de scrutin la prezidenţialele din 1992, concertul lui Michael Jackson a fost identificat de Evenimentul Zilei drept o manevră electorală în favoarea candidatului Ion Iliescu.
În articolul din Cotidianul se poate citi la un moment dat că la concertul de pe stadion, Ion Cristoiu, directorul Evenimentului Zilei, i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu.
Cine nu cunoaşte momentul istoric de atunci s-ar putea întreba de ce a consemnat Evenimentul zilei din 1992 (de unde au luat informaţiile cei de la Cotidianul) faptul că Ion Cristoiu i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu. Şi-şi va imagina, poate, că eram atât de paranoia încât am lăsat să apară un text în care se vorbea că i-am dat un scaun unui cetăţean.
Realitatea stă în felul următor.
I-am dat lui Emil Constantinescu nu un scaun, ci scaunul pe care şedeam eu. Şi, după aceea, am rămas în picioare lângă Emil Constantinescu. La ora concertului, candidatul Opoziţiei, Emil Constantinescu, era un perdant sigur. Fiind însă candidatul Opoziţiei şi prin asta, principalul adversar al lui Ion Iliescu, normal ar fi fost ca Emil Constantinescu să beneficieze ca spectator la concert de un minim de atenţie din partea organizatorilor.
N-a fost aşa.
În timp ce preşedintele în exerciţiu beneficia de toate onorurile, bietul Emil Constantinescu n-avea nici măcar un scaun pe care să stea. L-am văzut umblând prin partea de stadion unde aveam locuri noi, ziariştii, şi i-am dat scaunul meu.
Într-un gest politic ostentativ.
N-am scris aceste rânduri pentru a mă grozăvi ce făceam eu în vremuri de mult apuse, ci pentru a semnala un adevăr important azi, în 2009:
Au trecut de atunci 17 ani.
Deşi liderii Opoziţiei ar găsi azi un scaun la un concert Michael Jackson (fie şi pentru că au fost şi ei la putere şi i-a văzut lumea la televizor), Opoziţia e tratată în continuare de presă, de oficialităţi, de opinia publică, drept o paria.
Încrâncenarea cu care politicienii se ţin de putere îşi are rădăcina şi în această realitate tipic românească: Opoziţia nu e o instituţie la fel de importantă ca şi Puterea. O dată ajuns în Opoziţie, te ia dracu’. Amicii te părăsesc, presa te umileşte, puterea te târăşte pe la DNA.
România va ajunge cu adevărat o ţară europeană doar în clipa când cel căzut, până atunci linguşit, va fi tratat cu deosebit respect.