Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Aşa cum, după război, mulţi viteji s-arată, după cutremurul din seara de sâmbătă s-au arătat mulţi dătători cu părerea. Textele vorbite sau iscălite de aceştia au stat, din nefericire, sub semnul unei grave slăbiciuni a presei noastre din ultimul timp: prioritatea absolută acordată luării de poziţie în defavoarea analizei reci a întâmplării pentru a extrage din ea concluzii şi soluţii. Drept urmare, presa de la începutul săptămânii a dat în clocot de indignări, lamentări, smiorcăieli şi rânjete ironice faţă de prestaţia unor instituţii.
Această abordare nu m-a surprins. Am întâlnit-o de zeci de ori până acum în cazul unor evenimente tratate la modul isteric de către jurnale şi televiziuni. Isteria mediatică - după cum am poreclit-o noi - conţine nu numai celebrele transmisii în direct gâfâinde, cu sufletul la gură, dar şi comentariile scrise sau vorbite care dau curs unei emoţii de moment.
S-au lansat binecunoscutele acuzaţii la adresa televiziunilor – a celor de ştiri, îndeosebi - dispuse să facă orice de dragul ratingului. S-au exprimat indignări faţă de incapacitatea sistemului de telefonie mobilă de a suporta supraîncărcarea cu convorbiri. Au apărut şi au crescut lamentările în legătură cu incapacitatea autorităţilor de a comunica rapid cu populaţia şi, mai ales, în legătură cu eterna surprindere a statului de către evenimente neprevăzute.
După opinia noastră, acest cutremur a fost într-un fel benefic pentru autorităţi, pentru instituţii şi pentru români.
În alte părţi se plătesc bani grei pentru a simula o catastrofă naturală în vederea punerii la punct a strategiilor de intervenţie. Deşi de mică intensitate, normal, cum i-a zis, în chip memorabil, domnul Gheorghe Mărmureanu, cutremurul a fost suficient de puternic pentru a fi considerat o simulare perfectă a unui cutremur fără să ne coste nimic.
În consecinţă, mult mai nimerit ar fi fost dacă, în loc de luări de poziţie, s-ar fi purces la o radiografie a principalelor concluzii ce se pot trage din experienţa cutremurului.
Într-o societate aşezată după această încercare, s-ar fi organizat, în ziare şi la televiziuni, ample dezbateri cu participarea specialiştilor, pentru a vedea ce s-ar putea întreprinde pentru ca slăbiciunile sesizate cu acest prilej să nu se mai repete. La rândul lor, autorităţile s-ar fi aplecat asupra reacţiilor diferitelor instituţii pentru a avansa propuneri de măsuri urgent implementate.
Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. Emisiunile tv au continuat să speculeze senzaţionalul ieftin, trăncănind despre posibilitatea unui nou cutremur. Autorităţile au luat poziţie faţă de slăbiciunile constatate, au ordonat anchete, dar n-au anunţat nici o măsură serioasă.
Sunt însă sigur că acest cutremur de treabă, ca să-i zicem aşa, care a adus o notă de senzaţional în viaţa banală a multor români, se va supune şi el blestematei legităţi a isteriei româneşti. O dată trecută emoţia, opinia publică uită întâmplarea mai mult sau mai puţin tragică şi, veselă, nepăsătoare, se năpusteşte asupra unui nou eveniment, trăit şi acesta la modul isteric.
Cât despre măsurile vizând un nou cutremur, nimeni nu se gândeşte la ele.
Pentru că românul trăieşte doar în prezent.
Şi cu fatalismul său ţărănesc socoteşte că lui nu i se poate întâmpla nimic rău.
