Conflictul cu Vladimir Voronin, în realitate o confruntare cu Moscova, nu se tranşează prin intervenţii de vorbe goale în limba română.
Din acest punct de vedere, ne-am fi aşteptat ca preşedintele să ne dezvăluie şi unele intervenţii ale domniei sale pe lângă cancelariile occidentale.
N-am luat cunoştinţă de vreo astfel de referire nici în Mesaj, nici în intervenţia de la TVR.
Din simplul motiv, că intervenţiile n-au existat.
Vladimir Voronin a acuzat presa din România de implicare în vandalismele de la Chişinău. De la Bucureşti s-a ridicat un val de proteste atât din partea politicienilor, cât şi a jurnaliştilor. Vladimir Voronin e un politician abil. Formulate în limba rusă, ca toate acuzaţiile la adresa României din ultimul timp, cele vizând presa din România, cu deosebire presa de stat, RRA şi TVR, au avut o ţintă precisă.
Folosirea uriaşului amplificator reprezentat de Moscova pentru a pune România, pe plan internaţional, într-o situaţie jenantă: cea de ţară amestecată în bătălia politică internă dintr-o ţară vecină având drept ţel mai mult sau mai puţin ascuns modificarea graniţelor statornicite prin tratate. Din acest punct de vedere, protestele în limba română din România, declaraţiile ţâfnoase ale politicienilor şi jurnaliştilor de la Bucureşti, mi s-au părut mai mult decât ridicole.
În timp ce Vladimir Voronin şi Rusia joacă la nivel internaţional (pe plan intern, situaţia fiind sub controlul partidului de guvernământ), autorităţile şi presa de la Bucureşti joacă la nivel local. Dacă am fi avut politicieni de anvergură, preocupaţi de interesul naţional şi nu de interesul electoral, bătălia cu Vladimir Voronin în spatele căreia e Rusia, trebuia dusă la nivel european şi mondial şi nu la nivel local. Zilele acestea, politicienii noştri, în frunte cu ministrul nostru de Externe, au confiscat studiourile TV pentru a da replică autorităţilor de la Chişinău. N-am luat cunoştinţă de nici o iniţiativă diplomatică a României şi, cu atât mai puţin, de nici o iniţiativă mediatică în plan european. Ba mai mult, pentru a întregi tabloul absurdităţilor, politicieni şi lideri de opinie au dat buzna pe posturile TV pentru a acuza OSCE, Parlamentul European, Consiliul Europei, ai căror trimişi în RP Moldova au declarat alegerile corecte, de grabă, de părtinire, de subiectivism.
În ţările cu democraţie slăbănoagă, chestiunea fraudării alegerilor e o permanenţă a realităţii politice. Din mai 1990, de la primele alegeri libere şi până la recentul scrutin parlamentar, România a cunoscut din plin disputa privind corectitudinea alegerilor. Mai mult ca sigur, prezidenţialele de la iarnă, stând sub semnul lui care pe care, vor fi dominate de chestiunea corectitudinii alegerilor. Dat fiind că în aceste ţări, formaţiunile nemulţumite de rezultatul final sunt oricând dispuse să-şi justifice eşecul prin invocarea fraudării, chestiunea e tranşată de poziţia observatorilor internaţionali.
Corectă sau incorectă, decizia OSCE, a Parlamentului European şi a Consiliului Europei trebuia luată ca atare. Ce vom face la iarnă dacă – să zicem – înfrânt la scrutin, Traian Băsescu nu se va recunoaşte învins, acuzând fraudarea scrutinului. Vom fi de acord ca simpatizanţii domniei sale să ia cu asalt clădirea Parlamentului?