Alina MUNGIU-PIPPIDI

Se împlinesc în acest an douăzeci de ani de la revoluţiile din Estul Europei, care au schimbat faţa lumii. Din păcate, criza financiară a expus din nou Europa de Est ca un spaţiu al vulnerabilităţii, şi, în loc să ne sărbătorească lumea ca pe cea mai reuşită tranziţie din istoria tuturor tranziţiilor, Occidentul ne priveşte iarăşi cum se uită o mamă la copilul care tuşeşte, cu teama că guturaiul ascunde o pneumonie. Letonia, Ungaria şi România îşi caută salvarea la FMI: restul ţărilor se agaţă de resursele proprii cum te ţii în tramvai mai tare când o ia la vale. Iar sărbătoririle de \'20 de ani de la\' programate în toată lumea capătă un aer din ce în ce mai nostalgic şi mai redundant: da, am câştigat nişte bătălii, dar acum suntem în pragul uneia care pune în pericol ce am câştigat mai devreme.

Nu aş fi scris despre asta dacă nu m-aş fi încrucişat vinerea trecută cu o manifestare dedicată anului revoluţionar 1989 în organizarea Institutului cultural din Viena, unde l-am întâlnit pe Mircea Dinescu, pe care toată lumea îl cunoaşte pentru că a anunţat la televiziune fuga lui Ceauşescu, şi pe Radu Filipescu, pe care mai nimeni nu îl cunoaşte, deşi a fost singurul român care a încercat să organizeze demonstraţii contra lui Ceauşescu. Mai exact, o demonstraţie, fiindcă Radu a propus un fel de referendum: a împărţit manifeste în care propunea cine este cu regimul să meargă la Casa Poporului, şi cine e contra să vină în Piaţa Palatului. Bineînţeles că singura care a venit în afară de el a fost Securitatea, care l-a umflat şi l-a trimis la Aiud, deşi era un puşti. Mai era de faţă Vladimir Tismăneanu, care a reamintit faptul că regimului Ceauşescu i se spunea „dinastic” şi „sultanistic” din cauza caracterului său de familie.

Am avut audienţă mare: dar nu am reuşit să scap pe parcursul întregii manifestări de un sentiment de neîmplinire. Suntem grozavi: am dus ţara în Europa şi NATO. Dar Mircea şi Radu îşi aminteau, în intervenţiile lor, cât de singuri erau pe vremea disidenţei lor. La fel e şi azi. După atâţia ani, solidaritatea civică în România rămâne slabă şi oamenii care fac lucruri curajoase rămân puţini, admiraţi de toată lumea, dar neurmaţi de nimeni. Acţiunea colectivă rămâne problematică: justificarea interesului personal domneşte. Atunci era frica, acum e supravieţuirea, dar lumea noastră românească e mai curând preocupată să justifice de ce nu face ceva, decât să facă. Nepotismul şi sultanismul revin, în forme penibile. Radu Filipescu e un antreprenor de firmă mică, ameninţat de criză. Dinescu s-au prezentat ca fiind cel mai de succes fermier din România, după ce a fost un poet sărac, dar îşi amintea nostalgic de perioada de după Revoluţie, când era preşedintele Uniunii Scriitorilor, de unde l-au dat jos nişte colegi. În plus, am îndoieli cu succesul lui economic. Eroii de ieri nu se simt în vârful piramidei azi şi au bănuieli că alţii, nu ei, au profitat de pe urma eroismului lor. Aşa şi e.

O revoluţie nu durează două zile, nici două luni, nici măcar doi ani. Diplomatul francez Alexis de Tocqueville a dat cea mai bună definiţie, când a spus că putem considera o revoluţie împlinită atunci când elita nouă a luat locul celei vechi. Asta e valabil în Germania de Est, unde judecătorii din Curtea Supremă, înalţii funcţionari şi chiar profesorii universitari au fost epuraţi după 1989. La noi, din prezidiul Academiei la Înalta Curte sau Curtea Constituţională numai figurile comuniste domnesc şi fac încă legea. Ţinem alegeri, pe care nu le câştigă întotdeauna foştii comunişti, dar puterea lor este înrădăcinată în societatea noastră indiferent cine câştiga alegerile şi ne împiedică încă, după douăzeci de ani, să simţim gustul deplin al victoriei noastre.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pe timpurile revoluţiei pierdute.

Comentarii