Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Lecţia numărul 1 priveşte ascensiunea de ultim moment a PSD. Poate unora nu le e clar de ce a crescut PSD în ultimul an peste electoratul lui captiv din zona săracă de ţară. În fond, nu au adus figuri noi şi populare, nu au reuşit să îşi schimbe percepţia de cel mai corupt partid din România, Ion Iliescu e cu încă un an mai bătrân şi mai irelevant, şi Mircea Geoană încă nu a reuşit să-şi găsească personajul pe care să-l interpreteze convingător.
Răspunsul este unul singur: din exasperare faţă de incapacitatea dreptei de a guverna împreună. Alegerile din acest an se compară cu cele din 2000, ultima dată când guvernase dreapta. Ca şi atunci, stânga a urcat nu prin merite proprii (vă vine în minte ceva din programul PSD în aceste alegeri când citiţi aceste rânduri? Evident că nu.) Nu are ce, ci datorită acelor alegători care au oroare de conflictele care par inseparabile de coaliţiile politice şi preferă să aibă un singur partid la guvernare – oricare ar fi acela. Oricine a fost călcat pe nervi de circul dintre Tăriceanu şi Băsescu din aceşti ani şi nu a demobilizat – cu alte cuvinte s-a dus la vot- a votat cel mai probabil pentru PSD, fără să îi pese că PSD nu a reuşit să se reformeze cine ştie ce.
Lecţia numărul doi este legată de prima. Aşa cum o anumită categorie de public, fiindcă se simte afectată de viaţa politică din ţară se mobilizează contra dreptei când aceasta e sfâşiată de certuri interne, o altă categorie, care e superioară în venituri şi educaţie şi deci e mult mai puţin afectată de cine guvernează, stă acasă atunci când nu are o opţiune de dreapta convingătoare.
Participarea deplorabilă în alegeri a Bucureştiului şi Banatului, fiefurile Revoluţiei din decembrie şi insulele portocalii ale ţării arată că electoratul lui Tăriceanu şi Băsescu s-a simţit abandonat şi, la rândul său, a întors spatele partidelor sale tradiţionale.
Şi în 2004 mobilizarea electorală era foarte slabă. Şi atunci, ca şi azi, dreapta nu a reuşit să vină cu o soluţie. Strategii ei (Dorel Şandor atunci, Sebastian Lăzăroiu azi) au argumentat pe ultima sută de metri că trebuie activitate mai mare la ţară, nu la oraş. E drept că nu ştiu ce mobilizare se putea face la nenorociţii votanţii PDL din colegiile urbane unde candidau Ion Talpeş, fost PSD, sau Elena Udrea, fostă PNL. E cam greu să fii mobilizat, când eşti o persoană animată de idei despre reforma politică, de asemenea personaje.
Lecţia numărul trei este despre proceduri. E de-a dreptul o ruşine că, în 2004, cu tot scandalul, fraudele electorale nu au fost investigate de procurorul general de atunci, Ilie Botoş şi pe urmă îngropate complet de o comisie parlamentară. Pentru că şi în duminica de 30 noiembrie iarăşi am avut votanţi căraţi cu duba la vot, buletine cu care mai poţi vota o dată distribuite cu sacul, şi vreun milion de nume de pe listele electorale necorespunzând unor votanţi în viaţă.
Şi, în sfârşit, lecţia cea mai neaşteptată am văzut-o emanând din scurtele ştiri electorale despre cum şi unde votează oamenii politici. Corespunzător cu standardul lor, enorma majoritate a celor de top votează în Primăverii, la liceul Jean Monnet. La douăzeci de ani după Revoluţie, pe clasa noastră politică scrie tot Primăverii, cum scria pe fosta nomenclatură comunistă.
Excepţiile programate din timp au aerul unor caricaturi. Tăriceanu, omul cu Ferarri, la Ciofliceni! Geoană, care se luptă pentru chiria minimală de la Regia Autonumă a Protocolului de Stat, din vila căreia nu se dă dus, la Dăbuleni! Cum pot reprezenta oameni atât de privilegiaţi pe votantul amărât din Ilfov sau Dolj? Nu e asta o mare farsă?
Omul de la Dăbuleni şi omul de la Ciofliceni au multe în comun. La ora la care scriu principalul lor efort este cum să unească aceste două ipocrizii de culori politice diferite într-o coaliţie de succes. Ce fel e succes ar fi acela şi al cui vă las să ghiciţi.
