Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
La şuşa televizată de la Teatrul Naţional, profitând de o văicăreală de babă surdă a moderatorului, Traian Băsescu a abordat chestiunea privatizării Petrom:
„Viaţa ne arată că nu e bine în perioada asta să privatizezi, să pierzi controlul structurilor economice legate de producţia de energie. Am făcut eroarea cu PETROM, a făcut-o Guvernul Adrian Năstase, şi nu că a privatizat rafinăriile sau pompele de distribuţie, ci că a dat resursa naturală.”
Nu e întâia oară în ultima vreme când preşedintele se ocupă de privatizările din trecut, toate în favoarea unor companii internaţionale. Denunţarea lor i-a fost destul de uşoară lui Traian Băsescu. Şi-a amintit de sloganul Nu ne vindem ţara! pe care-l vântura, în primii ani postdecembrişti, în ipostaza de soldat disciplinat al FSN-ului iliescian. Ca să nu mai spunem că e vorba şi de o contagiune de opinii cu cele ale formaţiunii naţionalist-extremiste, România Mare, cu al cărei lider domnul preşedinte a încins o prietenie la cataramă.
Pălăvrăgeala cotrocenistă pe tema privatizărilor din trecut a relansat o controversă mai veche:
Cine e autorul privatizării Petrom? Unii l-au acuzat pe Traian Băsescu. Alţii pe Adrian Năstase.
În hărmălaia isterică a acestei controverse, nimeni nu-şi aminteşte un adevăr: Privatizarea Petrom a fost o măsură impusă de instituţiile occidentale. La vremea respectivă, toţi politicienii - inclusiv Traian Băsescu şi Adrian Năstase – n-au emis un scâncet măcar faţă de acest Diktat. De ce?
Venea de la noua Înaltă Poartă.
De la noua Înaltă Poartă ne-am pricopsit şi cu alte lucruri. Ca, de exemplu, contractul cu Bechtel. Am mai scris, dacă nu mă înşel, că afacerea cu firma americană i-a fost impusă fostului preşedinte Ion Iliescu în timpul unei vizite la Casa Albă. Nu prin sugestia unei mite, ci prin şantajarea cu admiterea României în NATO. Şantaje asemănătoare au funcţionat şi în cazul admiterii ţării noastre în Uniunea Europeană.
Puteam proceda altfel?
După opinia noastră, nu.
România are o lungă tradiţie în materie de contracte dubioase cu firme din străinătate vârâte pe gât în schimbul unor gesturi de bunăvoinţă pe plan diplomatic.
Desigur, un cuvânt greu de spus l-a avut şi opinia publică, favorabilă unor astfel de gesturi de supuşenie după ce elita intelectuală a convins-o că trebuie să facă temenele în faţa documentelor şi personajelor din Vest.
A trece însă acum la acuzaţii reciproce pentru contracte şi privatizări postdecembriste defavorabile interesului naţional mi se pare o imensă prostie.
Mult mai important mi se pare ca acum, când situaţia României de parte a unor instituţii fundamentale europene se dovedeşte sigură, să purcedem la o vastă operaţiune de restabilire a orgoliului naţional. O operaţiune însă lucidă, lipsită de isteriile naţionalismului extremist, cultivat de forţe care nu înţeleg că le-a trecut vremea.
