Într-un colegiu rural dintr-un judeţ din nordul ţării candidează unul dintre cei mai notorii politicieni ai PNL. Urmare a înţelegerilor cu PSD, liberalul de care vorbim, căruia nu-i dau numele pentru a nu fi acuzat de publicitate negativă, şi-a asigurat un contracandidat social-democrat de paie. Conştient de aranjamentul cu pricina, PD-L nu s-a aruncat nici el cu vreun candidat de mare anvergură, astfel încât, înainte de a începe campania toată lumea credea că liberalul va câştiga detaşat.
Un sondaj de opinie realizat chiar în aceste zile arată o cu totul altă realitate. Liberalul e atât de prost văzut de electoratul din colegiul său încât, după cum reiese din sondaj, unii spun că votează cu oricare dintre contracandidaţi numai ca să se asigure că nu va câştiga “hoţul = laş”.
Concluzie: Deşi îl ştie aproape toată lumea, iar ca politician are şi destule merite, liberalul are toate “şansele” să fie bătut măr de nişte necunoscuţi.
Iată o situaţie în care contează într-adevăr omul şi nu partidul, numai că taman pe invers. Lumea pare să nu-l voteze tocmai pe singurul candidat pe care-l cunoaşte cât de cât.
O altă poveste, la fel de reală, dar cu alt tâlc. În acelaşi judeţ, dar în alt colegiu rural, cel mai bine plasat în sondaje stă un candidat, tot liberal, care până acum n-a mişcat un deget. Puţină lume ştie cum arată la faţă, graţie câtorva afişe, iar aproape nimeni nu l-a văzut în carne şi oase. Contracandidaţii săi principali, cel de la PSD şi cel de la PD-L, sunt arhicunoscuţi, dar , mai important, îşi fac campanie masivă încă de dinainte de debutul ei oficial, împărţind cu generozitate pomeni, alimente în special, la sute de ţărani. Reprezintă două partide mai mari decât PNL şi, în plus, deşi-s mult mai cunoscuţi decât de cel de la liberali şi se mai şi zbat cât pot, lumea nu pare dispusă să-i voteze.
Explicaţia cea mai la îndemână e următoarea: liberalul e favorit pentru că poartă un nume celebru în zonă, fiind fiul celui mai popular politician din judeţ. Iată o altă situaţie în care tot omul contează, şi nu partidul, dar un om pe care de fapt nu-l ştie aproape nimeni şi care nici măcar nu se chinuie să devină cunoscut.
Sunt două exemple, cum spuneam, reale, care arată cât de ciudate promit să fie aceste alegeri uninominale. Deci contează, se pare, într-adevăr, mai mult omul decât partidul, dar într-un mod pe care puţini pot să-l prevadă.
În mod normal, sau cum ne place nouă să credem c-ar fi normal, şansele cele mai mari ar trebui să le aibă candidaţii cei mai cunoscuţi care, în plus, îşi fac şi campanie serioasă. Cele două exemple de mai sus ne arată că această logică poate să nu funcţioneze, în unele cazuri, deloc. Nu ştim în câte cazuri, dar e posibil să fie destul de multe.
Ce putem înţelege de aici? După părerea mea, unul din învăţămintele de substanţă pe care le vom putea trage din aceste prime alegeri uninominale e că, deşi electoratul pare, într-adevăr, mai sensibil la calitatea oamenilor decât la apartenenţa lor politică, ceea ce reprezintă şi aşteptarea majoră a acestui sistem de vot, rezultatul e aproape imprevizibil.
Poţi să votezi cu un necunoscut pentru că singurul pe care-l cunoşti nu-ţi convine sau, invers, să votezi tot cu un necunoscut împotriva celor de care ştii multe, chiar şi bune, doar pentru că pe fruntea sa stă lipită o etichetă pozitivă. În cazul de mai sus, faptul că e “băiatul lui tata” pentru care n-are nici un merit.
Daţi-mi voie atunci să-mi exprim deja o mare dezamăgire, pe care sper ca rezultatul alegerilor să mi-o şteargă: Da, votul uninominal înseamnă să alegi mai degrabă omul decât partidul, dar n-ai nici o garanţie că electoratul nu va trimite în Parlament o mulţime de oameni pe care de fapt nu-i cunoaşte aproape deloc. Asta să fie ce-am vrut noi, aproape toţi românii, de la votul uninominal? Întreb doar, deşi eu continui să cred că e oricum mai bun decât cel pe listă. Dar parcă nu atât pe cât speram.