Lucian AVRAMESCU

Între două lumi, între două toane, între două crize. Suntem în Uniunea Europeană, unde cotizăm din greu, ca orice membru cu drepturi depline, şi nu suntem prin statutul medieval al, să zicem, şoselelor (autostrăzile noastre sunt un fel de cărări şi poteci de munte prin păduri, bune pentru caii haiducilor). Facem, la Cluj Napoca, un egal cu Chelsea (e drept că echipa noastră e compusă majoritar din fotbalişti sud-americani şi africani, dar ce, echipa engleză nu e şi ea compusă tot din mercenari?), dar pierdem lamentabil la capitolul imagine. Arătăm rău în poză.  Când te aud vorbind româneşte, europenii duc automat mâna la portofel. Ni s-a dus vestea că şterpelim iute. Suntem între două lumi, crăcănaţi ca peste o prăpastie.

Vieţuim între toanele unor înalţi şmecheri, aleşi de noi pentru a ne conduce şi reprezenta. Înalţii şmecheri – cei care au făcut averi colosale prin negoţul de aprobări pe o cerere – sunt miniştri, directori generali, prim miniştri, şefi de stat. Cine, mă ironizează cineva, l-a împuternicit pe Omar Hayssam să taie pădurile din Moldova şi să le vândă, construind o avere personală de multe sute de milioane de euro şi dolari? O iscălitură. Ăla n-a tăiat de capul lui pădurile României. O iscălitură pe o hârtie, confirmată de o ştampilă l-a introdus în legalitate. Cel care a iscălit e probabil bogat azi. Foarte bogat. Bogăţia cea mai mare se obţine în România prin negoţul de semnături pe o cerere. Pentru a ajunge la o iscălitură validă, trebuie să te umileşti, să te dai patriot, să cumperi electoratul, să îi zâmbeşti frumos. Apoi, rămâi singur, suveran peste ştampila ta şi peste iscălitura ta.

Vieţuim azi între două crize – una mondială, recunoscută, cealaltă, naţională, pitită ca la alba neagra. Noi n-avem crize. Noi nu suportăm consecinţele marii prăbuşiri mondiale. Noi nu suntem afectaţi. În consecinţă, toate partidele aflate – ciudat – în „precampanie”, promit. Parlamentul măreşte cu 50 la sută, printr-o lege, lefurile celor câteva sute de mii de dascăli. Nu zic că n-ar merita. Provin dintr-o familie cu câţiva dascăli în ea. Dar de unde? Guvernul promite mărirea pensiilor peste o lună. Opoziţia zice nu peste o lună, ci acum. Bugetul este deja o ficţiune. Se plătesc salarii mărite şi pensii mărite din pungi goale. Criza, zice un ministru, nu ne afectează.

Dar dacă inflaţia va face ca peste o lună franzela să coste un milion de lei vechi? În America primei mari căderi economico-financiare dintre cele două războaie, ploua cu sinucigaşi pe străzi. Dacă nu erai atent, îţi cădea trupul greoi al unui falimentar în cap. La noi, nu se sinucide nimeni. Câte unul, dar din motive sentimentale.

Am văzut la televizor mare veselie într-o poiană unde erau distribuiţi mici şi altele asemenea. Vorbea de la microfon domnul Blaga, cel perdant la Capitală de curând. E timpul, zicea el, să facem şi noi în sfârşit un Guvern. O doamnă cu micul în gură zice: Noi, pedeliştii, suntem mereu uniţi!. E bun micul?, întreabă o ziaristă. E bun şi e şi mai bun cu castravete murat. Doamna are, în cealaltă mână, un castravete murat. Pe chipul ei, îmbogăţit cu pudre şi rujuri, se citeşte, în expresie absolută, fericirea. Mai mult chiar decât bucuria de „a trăi bine”.

Trecând peste faptul că Vasile Blaga a mai fost parcă ministru şi nu formează prima oară guvernul, iar şeful lui (real) de partid a mai fost ministru de vreo cinci ori, făcând parte din tot atâtea echipe executive, îmi dau seama ce puţin costă preţul fericirii la români. Un mic, o măslină, o murătură. Hai noroc!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce mic e, uneori, preţul fericirii la români!.

Comentarii