Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Am urmărit îndeaproape toate campaniile electorale din ’90 încoace, dar în nici una nu mi-a fost dat să aud atâtea promisiuni gogonate câte am auzit deja înaintea celei care stă să înceapă peste mai puţin de o lună.
Nu le reiau aici, le ştiţi în parte fiecare pentru că presa le-a tot mediatizat, dar nota lor comună, în afară de faptul că toate-s umflate până la limita ridicolului, e că se referă în principal la bani. Suntem potopiţi de bani, de la creşteri de salarii, pensii, indemnizaţii pentru copii până la investiţii de zeci de miliarde în infrastructură, în şcoli, poduri, stadioane şi tot ce mai poate teoretic înghiţi această ţară.
Iar partea şi mai de plâns până la urmă e că între cei care promit, partide, politicieni, s-a declanşat deja o adevărată competiţie. Una oarbă, disperată, iar cifrele au devenit ameţitoare. Chiar ieri (luni –n.m) l-am auzit la TV pe unul dintre vicepreşedinţii PSD prezentând partea de finanţare a celor 1000 de kilometri de autostradă promişi de partid în următorii patru ani şi m-am crucit: peste 50 de miliarde de euro.
Ei bine, vorba unui alt politician căruia am să-i dau şi numele pentru că merită, Peter Eckstein Kovaci, dă Doamne să nu se ţină partidele noastre de cuvânt cu aceste promisiuni că e jale. Pentru că dacă s-ar apuca să cheltuiască banul public pe tot ce spun acum că vor face în caz că ajung la guvernare, în doi-trei ani nu mai rămâne nimic din economia ţării.
Ce n-am auzit însă până acum de la politicieni şi-aş vrea să aud, nu ca promisiuni, ci pur şi simplu pentru că mi se pare important, e ce ne ameninţă şi cum vor ei să prevină. Aş vota cu toată determinarea un politician care şi-ar face campanie, nu ademenindu-mă cu creşteri de salarii, sau pensii şi nici măcar cu un kilometru de autostradă (asta ar trebui s-o facă şi fără să le-o mai ceară nimeni), ci explicându-mi cum ne va afecta pe noi românii actuala criză financiară aproape globală şi ce poate şi ar trebui să facă un guvern pentru a reduce cât mai mult din daune.
Noi vorbim de cum să cheltuim cât mai mult, în timp ce la porţi ne bat falimente istorice şi vedem măsuri disperate, fără precendent, luate de guvernele ţărilor pe care de altfel le admirăm pentru economiile lor.
Aş vrea să-i aud pe politicieniii noştri bătându-se nu în “cine dă mai mult, că doar nu dă de la el”, ci în dezbateri despre viitorul de altfel cât se poate de apropiat şi de străveziu al zecilor de mii de familii de români, majoritatea tinere, care-s îndatorate până peste cap cu credite pentru case sau maşini şi care riscă, o bună parte din ele cel puţin, intrarea în incapacitate de plată.
Nu am o viziune catastrofică asupra economiei româneşti, dar aceste ameninţări sunt din ce în ce mai des invocate de specialişti. Pe ei, pe aceştia din urmă aş vrea să-i văd invitaţi de politicieni în dezbateri electorale la ore de maximă audienţă, explicând “poporului” de ce tot ce guvernanţii văd în roz, iar partidele promit că le vor da, ascund vicii grave, pericole reale, ameninţări concrete. iar pe politicieni contrazicându-se în soluţii şi politici de prevenţie. Ştiu, nu pare comod şi nici profitabil pentru un politician care vrea să câştige nişte alegeri să-ţi arate şi jumătatea goală a paharului, acum, când românul pare sedus de ideea de a consuma cât mai mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, electoratul nu e chiar atât de prost încât să nu priceapă şi nici atât de naiv încât să-şi dorească doar vorbe dulci.
Există o mulţime de oameni în ţara asta pe care politicienii par să-i fi uitat de tot, care chiar vor să audă despre lucruri aşa cum sunt ele. Eu cel puţin, nu vreau să mai aud despre cum va creşte punctul de pensie sau salariul mediu pe economie. De asta se ocupă cei din economia reală, nu parlamentarii de la tribună. Vreau să aud politicieni vorbind despre muncă şi sudoare.
