Alina MUNGIU-PIPPIDI

În anul 2007, primul nostru an de Uniune Europeană, cetăţenii noştri români au comis în Italia 45 de omoruri calificate, pe locul doi după albanezi, care au comis 53. Mai neîndemânatici, 104 compatrioţi au încercat doar să omoare pe cineva, fără să reuşească, ceea ce îi plasează în clasament după albanezii şi marocanii care trăiesc în Italia. În aceeaşi perioadă, în România, s-au săvârşit 416 omoruri calificate, conform statisticilor poliţiei.

Pe scurt, discuţia de la televiziunile italiene, cum că le-am exportat lor infractorii noştri, care omoară la ei în timp ce la noi domneşte o perfectă securitate, e o prostie. Degeaba bat câmpii că la noi infractorii stau cuminţi, că se tem de puşcăriile mult mai neprietenoase ca în Italia. Pur şi simplu iau de bune rapoartele noastre la UE cum că nu avem crime.

Nu avem crimă organizată, sau avem puţină, asta e adevărat, şi aceste 400 de omoruri pe an sunt mai ales oameni care au băut un pahar şi au dat cu toporul în mod neorganizat în capul cui au nimerit, că aşa e societatea ţărănească tradiţională, precum în Năpasta lui Caragiale sau Baltagul lui Sadoveanu, texte de pus în bibliografia obligatorie la Academia de Poliţie, ca şi la universităţile unde se studiază spiritul românesc în cumpăna vremii.

Mai e însă o explicaţie a acestor omoruri ale noastre în Italia, unde de pe locul 3 la criminalitate totală în 2004 am urcat frumuşel pe locul 1 din primul an de după aderarea la UE, când am putut circula nestingheriţi.

Aceste plecări de supravieţuire ale unor oameni săraci, cu educaţie puţină, şi deci capacitate de adaptare minimală în societatea unde se duc, sunt destul de periculoase, şi pentru alţii, şi pentru ei. România nu o fi ţara marilor oportunităţi, dar totuşi aici oricine are nişte rude, are nişte vecini care i-au cunoscut şi părinţii, e uşor să găseşti de lucru cu ziua, te ruşinezi de alţi oameni dacă treci toate barierele acceptabilităţii, şi dacă furi o pâine nu o să ajungi ca Jean Valjean la ocnă, probabil că nu va observa nimeni.

Oamenii care nu ştiu să facă mare lucru şi emigrează cu 100 de euro în buzunar, sau chiar mai puţin, se găsesc adesea în Occident într-un climat mult mai neprietenos. Acolo nimeni nu fură, nimeni nu cerşeşte, eşti înconjurat de străini care nu te înţeleg şi care cu timpul devin nu o naţiune diferită, ci o specie diferită. Te privesc ca şi cum ai fi un animal, şi aşa devii un animal. Unul de pradă, care îşi spune că a doborî una din fiinţele astea arogante, cu bani, care niciodată nu a dat doi euro cuiva să îi spele parbrizul fără taxe, fără să se gândească ce se va întâmpla cu spălătorul de parbrize dacă nu îi dă nimeni nimic, devine perfect justificat, e ori el, ori tu! Şi cine va fi, vă las să ghiciţi!

Reversul acestui comportament criminal este agresiunea nu faţă de alţii, ci faţă de sine. Nimeni nu ţine statisticile sinuciderilor oamenilor care pleacă, deşi am auzit cifre impresionante. Nimeni nu ţine socoteala celor rămaşi în urmă din familie care îşi pun capăt vieţii, deşi cazul unui băiat şef de familie prin absenţa părinţilor, care s-a spânzurat lăsând un mesaj către fratele mai mic să nu mai chiulească de la şcoală şi să-l hrănească pe căţel ar fi trebuit să ne trezească la drama care se petrece lângă noi.

În Republica Moldova, unde preoţii, drastici, ţin vechea regulă că sinucigaşul nu are voie în cimitirul creştin, am văzut câte douăzeci de morminte recente grupate în jurul acestor sate părăsite de adulţi, dincolo de zidul cimitirului unde zac oamenii cumsecade.

Agresiunea, faţă de alţii sau faţă de noi înşine, nu e niciodată o ieşire. Şi, adesea, e semnul unei singurătăţi teribile care o precede. Dacă sunteţi vecinii unor astfel de oameni, nu vă sfiiţi să interveniţi când încă se mai poate. Poate nu contează. Dar dacă o dată dintr-o sută contează, e o mare diferenţă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Disperarea, acasă şi în exil.

Comentarii