Alina MUNGIU-PIPPIDI

Ce au în comun cei trei premieri din care trebuie să aleagă românii la viitoarele alegeri, Teodor Stolojan, Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu? În afară de faptul că şi-au declarat intenţia comună de a conduce guvernul României, s-ar putea spune că nu mare lucru. Dar nu e aşa: în percepţia publică toţi trei sunt văzuţi ca nişte oameni de faţadă, puşi în fruntea unor proiecte guvernamentale pentru a servi intereselor unor persoane sau grupuri din planul doi.

În ce priveşte identitatea acestor manipulatori, părerile pot fi împărţite. Numai la Teodor Stolojan se ştie sigur că în spatele lui e Băsescu. Îţi place Băsescu sau nu, măcar e o chestie clară, Stolo e premierul favorit al lui Băsescu şi va conduce guvernul în acord cu preşedintele.

Mult mai greu e de spus la Geoană. Geoană e azi purtătorul de cuvânt al grupului de la Cluj, mâine al lui Adrian Năstase, poimâine al lui Viorel Hrebenciuc. Dacă există ceva şi din el însuşi, e greu de depistat. Poate tendinţa lui spre tehnocraţie şi interesul lui în politici publice l-ar face un prim ministru bun: dar dacă ne luăm după prestaţia lui ca şef de partid, care e cam aceea a unei mingi de hochei utilizată de mai mulţi jucători, e greu să ţi-l imaginezi conducând în mod real guvernul, făcând deci cu alte cuvinte mai mult decât muncă de reprezentare.

Cu Tăriceanu, situaţia nu e mult diferită. Şi el e împins de la spate, de lobbyuri din business, precum cel care l-a făcut să susţină taxa auto, din lumea financiară, de grupul Patriciu, dar şi de grupul Bogdan Olteanu. Deciziile lui sunt adesea luate de alţii. Eu, care mi-l amintesc la începutul lui 2005, când a hotărât singur contra opoziţiei partidului să adopte declaraţia de avere obligatorie pentru demnitari, de exemplu, cred că acesta e un lucru foarte regretabil. Dar e un fapt: guvernul Tăriceanu a dat sau a încercat să dea mai multe legi direct adresate unor grupuri de interese ca oricare din adresa lui. În guvernul Năstase se luau din gros comisioane, azi sub anchetă: în cel al lui Tăriceanu s-a încercat adesea să „o facem legal”, deci să fie consfinţite privilegiile unor interesaţi printr-o lege. E greu de spus cine e captivul cui, omul politic grupurilor de interese, sau invers, dar mi se pare că dovezile înclină spre prima variantă

Cum au ajuns românii să aibă de ales între nişte oameni care sunt mai curând substituţii altora la guvernare? Există două explicaţii posibile.

Prima, pe care ar da-o duşmanii actualei Constituţii, gen Adrian Năstase, ar fi că semiprezidenţialismul nostru sabotează ascensiunea unor lideri autentici. Conform acestui argument, nu pot ajunge prim miniştri decât cei care s-ar împăca cu împărţirea ambiguă a puterii între preşedinte şi prim ministru, cu alte cuvinte, cei resemnaţi dinainte să fie vioara a doua.

Există însă şi o explicaţie concurentă. În fond, şefi de partid ca Geoană sau Tăriceanu au calea de a deveni vioara întâi prin alegerile prezidenţiale. Dacă partidele au lideri care de fapt ar avea dificultăţi să câştige asemenea alegeri nu este vina Constituţiei, ci a veşnicei lipse de lideri din politica românească, care are multe voci, dar puţine personalităţi capabile să inspire o mobilizare de masă.

Aceasta fiind situaţia însă, să ne amintim că politica nu e o cale de căutare a fericirii absolute, ci un fel de a cântări realitivismul unei situaţii pentru a extrage cea mai bună soluţie din ceea ce există. Avem de fapt de ales între un guvern Băsescu, cu defectele şi calităţile lui, care se cunosc (şi cu Stolojan şi Macovei figuri principale), şi două guverne (de fapt unul, căci liberalii şi pesediştii par să se împace bine) al unor grupuri de interese aliate, cu o agendă mult mai obscură. Asta alegem atunci când cântărim oferta celor trei prim miniştri de pe piaţa noastră electorală.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Trei premieri de la răsărit.

Comentarii