Alina MUNGIU-PIPPIDI

Am văzut vara asta la Chişinău şi la Cernăuţi cozi furioase de oameni, bătrâni în soare la coadă pentru tinerii lor, soţi care nu reuşesc să obţină vize pentru nevestele lor, mame care şi-au lăsat copiii cu bunicii din partea tatălui şi acum nu reuşesc să se înapoieze la ei, toţi împingându-se în cozi informe, primitive, unde adesea celor mai slabi li se face rău şi vine Salvarea, sub privirile indiferente ale poliţiei locale. Viza pentru România a ajuns un lucru de preţ.

Ca să călătoreşti în România, dacă eşti român de peste hotare sau de fapt dacă eşti oricine care vrea să vină la noi, ai nevoie de invitaţie autentificată la notar din partea unui rezident sau a unei instituţii care se oferă să-ţi plătescă cheltuielile, bilet deja luat de transport, un paşaport valabil şi o asigurare medicală. Dacă eşti rezident al Republicii Moldova, viza nu costă nimic. Dacă locuieşti în Ucraina, şi nu în judeţele de lângă frontieră, te costă 10 dolari. Totul pare simplu şi uşor de făcut. Cu toate astea, o barieră veritabilă s-a ridicat între noi şi oamenii care au rămas de partea cealaltă a frontierei odată cu intrarea României în Europa. Să explic de ce.

Categoria cea mai mare de oameni care au afinităţi cu România nu sunt tinerii, ci oamenii cei mai în vârstă. Cei care au supravieţuit războiului, deportărilor şi Uniunii Sovietice au peste şaptezeci de ani. În general au rude în România, pe cei din familia lor care au reuşit să plece la vreme. Dar aceşti pensionari basarabeni sau ucraineni (dacă trăiesc în Bucovina, sau Bugeac, sau Transcarpaţia) au fost cei mai loviţi de tranziţia economică din aceste ţări. Au pensii de sub cinzeci de dolari. Asta înseamnă cu nu pot plăti o pensie întreagă ca să obţină un buletin, şi apoi încă una pentru un paşaport, şi pe urmă vreo două ca să călătorească de două ori la consulat, o dată ca să se treacă pe faimoasa listă şi o dată ca să îşi ia viza. Asta face minim 150 de euro, chiar dacă viza e gratis. Aşa că îi găseşti în grădinile lor, sub vişini, cu paşaportul pe care încă scrie CCCP, cu un timbruleţ adăugat care spune că sunt cetăţeni ai Republicii Moldova sau Ucrainei, act cu care nu mai pot călători nicăieri. Graniţa Europei s-a tras între ei şi noi.

Dincolo de bătrânii noştri, care au pierdut România pentru a treia oară în ultima sută de ani când am intrat noi în UE, există tinerii pentru care viza noastră este doar o cale spre un loc de muncă în Europa. Sunt mulţi. Piaţa, ca şi autorităţile româneşti au răspuns cum s-au priceput acestei enorme creşteri a cererii. Nu ai rude în România, ţi se găsesc, o invitaţie costă 20 de euro, nu e mult, dat fiind că o parte ia notarul. Capacitatea de a da vize a crescut enorm, la Chişinău se dau sute pe zi. La Cernăuţi, supărarea pe consulatul nostru e mare. Nu se acceptă să vină un singur om din sat cu paşapoartele tuturor celorlalţi, şi asta creşte costurile enorm. Se dau vize pe doar şase luni şi trebuie să o iei mereu de la capăt. Cine trece des îşi umple imediat paginile de paşaport şi trebuie să îşi ia altul. Soluţia, clară, ar fi vize pe cinci ani, cum dau americanii, pentru zece la cei care nu creează probleme.

Deşi recunosc efortul autorităţilor noastre, imaginile din afara acestor consulate nu ne fac cinste. Câteva simple instrumente ar putea rezolva masa informă de oameni care se bat pentru o viză, de exemplu  crearea unui culoar de o singură persoană, ca la aeroport, un rând de automate care distribuie bilete cu număr de intrare, ca la mările agenţii de travel, lucruri elementare dar care ar mai scădea dezordinea şi aerul frapant de lipsă de civilizaţie care înconjoară consulatele noastre. Fie organizarea e punctul nostru slab, fie unii mai scot ceva din asta, altfel nu îmi explic de ce cererea de vize pentru România arată ca un asalt asupra frontierelor noastre.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Români rămaşi pe afară.

Comentarii