Cei care au rămas nu mai aveau nici o valoare economică şi socială. Statul comunist le lua gratis totul. Arau cu maşinile statului, prăşeau la fel şi strângeau recolta cu elevi, studenţi şi soldaţi. Mai lucrau şi cei câţiva ţărani rămaşi, pentru a nu pierde lotul ajutător, dar în afară de ce puteau fura, nu prea primeau nimic.

În ultimii ani, prin apropierea Crăciunului, o familie de ţărani primea câte un sac-doi de cartofi şi porumb. În anii buni. Recolta mergea de pe câmp direct în bazele de recepţie de la gări.

Asta după ce se declanşase noua revoluţie agrară. Dar care o fi fost cea veche? Ceauşescu a dat ordin să fie bătute din tombac (aliaj de bronz) ordine de erou al noii revoluţii agrare. Primul erou a fost el, bineînţeles. Fusese decorat la colectivizare (pe care a coordonat-o şi pentru care ar fi trebuit împuşcat de şapte ori) de tovarăşul prim-secretar Gheorghiu-Dej cu ordinul Erou al muncii socialiste. Toţi marii activişti au fost decoraţi, dar şi unii ţărani colectivişti, îndeosebi preşedinţi de CAP. Propaganda de partid, inclusiv tovarăşii Dumitru Popescu şi Leonte Răutu nu au explicat când a fost prima revoluţie agrară în comunism.

 

Colectivizarea? În ultimii ani, datorită şi vârstei, tovarăşul preşedinte al RSR era tot mai ramolit, ca să folosesc un cuvânt adecvat. Avea o adevărată obsesie pentru recoltele mari. Trecuse de marginile absurdului şi ridicolului. În judeţul nostru se raportau recolte de peste 6000 kg de grâu la hectar. Poate pe câteva hectare experimentale se putea obţine o asemenea recoltă, în condiţiile solului şi condiţiilor climatice din judeţ. Dar culmea absurdului, la mitingul din 22 decembrie, pe care mulţi foşti activişti nu ştiu cine l-a convocat, a fost anunţul televizat al eroului României socialiste că s-au obţinut în 1988 sau 1989 o cantitate de 60.000 kg de grâu la hectar. Sunt documente scrise. În acest caz clinic trebuiau să acţioneze academicianul dr. Proca şi cu alţi psihiatri să-l declare inapt pentru funcţia supremă pe marele cârmaci, atât de drag unui aşa-zis poet care dădea spectacole pe stadioane şi el era şi casierul şi poetul şi cântăreţul. Biletele rămâneau netăiate, deşi tinerii plăteau. Până la urmă s-au prins şi marii conducători de jongleriile financiare ale vestitului rapsod naţionalist-bolşevic, căruia i s-a luat o vilă. Dar nu pentru mult timp. I-au redat-o tinerii revoluţiei, a doua revoluţie comunistă din istoria României, condusă de bătrânul bolşevic Silviu Brucan.

  

Dacă bătaia a fost desfiinţată în armată, în schimb pedepsele corporale au continuat în şcoli multe decenii. De la bătutul palmei cu nuiaua sau cu rigla, la statul în genunchi după tablă, eventual pe grăunţe de porumb, plus câte o palmă dată elevilor obraznici, le-am cunoscut şi eu în copilărie, deşi nu am fost obiectul unei pedepse. Părinţii, când se întâlneau cu învăţătorii şi profesorii erau clari: „bateţi-i ca pe hoţii de cai dacă sunt obraznici şi nu învaţă”. Bătaia era ruptă din rai.

Mai târziu, adolescent fiind, am fost şi eu de două ori pedepsit corporal de un pedagog şi un profesor, primul poate că avea oarecare dreptate. Profesorul maistru mi-a aplicat două palme prin surprindere în timp ce eu lucram la desen pe planşetă. Un moment mai crud a fost atunci când părintele unui elev a venit în clasă şi i-a cerut aceluiaşi profesor-maistru să-i bată fiul, ceea ce s-a şi întâmplat în mod barbar, aş zice. Era prin 1958. Bătaia elevilor a continuat încă mulţi ani. Eu am fost pedagog şi am aplicat unele măsuri mai dure unor elevi care făceau greşeli. Nu-mi pot explica cum au continuat măsurile coercitive dure în comunism, decât prin faptul că regimul însuşi se baza pe violenţă de la început.

 

Se bătea în puşcăriile politice până la moarte chiar, băteau miliţienii în mod aproape oficial, până şi tovarăşul Bobu i-a dat o palmă unui ţăran, după mărturia socrului meu, care a fost martor în zona gospodăriei de partid de pe Zamca. Este adevărat că activiştii de partid foloseau critica şi autocritica. Adevărul este că disciplina era pe primul plan în comunism. Am mai amintit de decretul 324 care condamna de urgenţă beţivii, huliganii, hoţii, mai ales cei care tulburau liniştea publică. Eu prefer acel decret luptelor de astăzi dintre mari bande de infractori la care poliţiştii nu acţionează în forţă. Huliganilor trebuie să li se aplice forţa. Şi în şcoli era o disciplină strictă în comunism. Huliganismele de pe terenul de fotbal nu existau. O singură dată a fost o încăierare în Bucureşti între tinerii suporteri, dar ce-au păţit cu miliţia numai ei ştiu. Germania are serviciu militar obligatoriu. Cei care refuză să poarte uniformă prestează timp de 2 ani un serviciu social obligatoriu, fără să fie plătiţi. O parte dintre tinerii fără căpătâi din marile oraşe trebuiau să fie obligaţi ca timp de un an să presteze o muncă obştească. Fiindcă nici la lucru nu se duc, în ţară sau străinătate.

 

O ştire de prin 1980. Pe drumul Suceava-Botoşani, după Dumbrăveni, era un mic pod peste o zonă mocirloasă. Nimeni nu cunoştea pericolul acelui loc. Un autobuz plin cu oameni a avut o explozie de pneu drept pe pod şi s-a răsturnat în mocirlă. Înălţimea podului nu era mai mare de un metru. Dar autobuzul s-a scufundat pur şi simplu. Nu ştiu câţi supravieţuitori au fost, dar ştiu că au murit sufocaţi 45 de călători. Cred că a fost cel mai tragic accident de autobuz din ultima sută de ani din România şi poate din Europa. Atunci totul a fost secret. Azi au uitat toţi. Mai sunt acolo câteva cruci.

 

Ioan Pînzar 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii