Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
O tânără jurnalistă, întâlnită (culmea!) la Biblioteca Academiei, observa că ar fi fost interesant să ştim, dintr-un ziar sau de la un post TV, cine sunt autorii Raportului de monitorizare, dar mai ales cum s-au documentat în vederea redactării.
Într-adevăr, dacă presa din România ar fi fost şi altceva decât un soi de Monitor Oficial al Puterii, ar fi trebuit să dea peste cap pentru a afla amănunte despre autorii documentului.
Din două motive:
1) Autorii Documentului primit de elita politică din România ca un text coborât din cer cu hârzobul nu pot rămâne în anonimatul aşezământului de la Bruxelles.
2) Ne-am fi dat şi noi seama de mecanismul prin care s-a ajuns la redactarea unui Document care face să te cruceşti prin osanalele înălţate DIICOT şi DNA.
Încântat de observaţia tinerei jurnaliste, n-am scăpat prilejul să nu-l întreb, în emisiunea Zig-Zag cu Ion Cristoiu, de pe Antena 3, pe ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, asupra celor două chestiuni: a celor care redactaseră Raportul şi a mecanismului de plăsmuire.
Am aflat astfel că e vorba de deplasarea în România a unei echipe de zece experţi independenţi, aleşi de Comisarul pentru Justiţie din mai multe ţări ale Uniunii.
Politician până la ultimul rid, domnul ministru a pariat public pe competenţa acestor experţi.
Se înţelegea că experţii au fost şi obiectivi.
Având în vedere că domniile lor au fost aleşi de sinistrul comisar Franco Fratini, cicisbeul Monicăi Macovei, asupra obiectivităţii noi continuăm să avem unele îndoieli.
Nu unele, ci toate îndoielile le exprimăm faţă de competenţa lor în materie de Justiţie dâmboviţeană.
Potrivit lui Cătălin Predoiu, membrii echipei sunt experţi în Justiţie din ţările lor.
Numai că între Justiţia din ţările lor (Occidentale, adică) şi Justiţia din România e o prăpastie.
O prăpastie ivită dintr-o slăbiciune:
E vorba de fixarea Justiţiei ca un teritoriu în sine, rupt de întreaga societate românească postdecembristă.
Năravul poate fi întâlnit, în splendoarea efectelor sale, şi în abordarea altor domenii importante: învăţământul, de exemplu.
Justiţia, ca şi Învăţământul, de altfel, nu există în sine, asemenea unei insule pierdute în ocean.
Mările şi decăderile ei sunt într-un fel şi măririle şi decăderile societăţii autohtone, în ansamblu.
Nu poate fi realizată astfel o analiză corectă şi eficientă a Justiţiei fără a ţine cont că e vorba de Justiţia din România şi nu de cea din Belgia sau Germania.
Tipii cu mânecuţe de la Bruxelles, pe lângă ipostaza lor mizeră de oameni ai fascistului Fratini, au trecut cu vederea faptul că există slăbiciuni ale Justiţiei româneşti ivite din specificul evoluţiei noastre postdecembriste.
Raportul de monitorizare, copie de doi lei a intervenţiilor de pe malurile Dîmboviţei ale unor personaje care i-au ţinut Monicăi Macovei ciorapii, să nu-i cadă, se năpusteşte asupra prevederilor constituţionale menite a contracara folosirea procurorilor pentru hărţuirea de către Putere a adversarilor săi politici.
În ţările lor, aşa ceva nu există.
În România e însă deja o tradiţie.
