Alina MUNGIU-PIPPIDI

De când am călătorit spre Otopeni cu un şofer de taxi care ar fi putut să fie rom (eu nu m-am prins că era) şi la staţia Lukoil, altfel goală, au refuzat toţi să ne servească am priceput şi eu că e adevărat că ţiganii sunt discriminaţi în România. Că lumea nu îi place, ştiam, ca şi motivele, dar pe timpul comunismului nu s-ar fi întâmplat chiar aşa ceva.  Am devenit de la acest incident mult mai atentă la acest fenomen. Am constatat repede însă că sunt printre puţinii cărora le pasă de aşa ceva.

Acum asta a devenit trecut îndepărtat. Pentru că la ora asta ne-am transformat într-o ţară avocată a ţiganilor. A devenit un sport naţional să ţii cu ei şi să te simţi insultat în numele lor pentru tratamentul la care sunt supuşi în Italia, asta, desigur, în timp ce în autobuz la noi te muţi mai departe de ei în continuare. De la Adrian Năstase la Valentin Stan, toţi oamenii publici care niciodată nu au mişcat un deget pentru cum sunt trataţi ţiganii la noi au devenit brusc apărători fanatici ai ţiganilor noştri ajunşi în Italia. În numele lor provocăm Europa, ţipăm la Berlusconi, ca şi la Băsescu, facem spume pe micul ecran şi în afara sa, stârnim Parlamentul European să dea rezoluţii absurde, suntem campionii planetari ai corectitudinii politice faţă de romi.

Dacă putem lua o pauză de ipocrizie două secunde, hai să vedem cum stau lucrurile. Amprentarea în sine nu are nimic problematic, e o practică în curs de generalizare, tot aşa cum şi crima devine tot mai tehnologică, la fel şi apărarea în faţa crimei, că e terorism sau simplu furt se tehnologizează şi ea. Eu sunt amprentată de câte ori pe an merg în America, cum sunt toţi cei care trec frontiera în Statele Unite, pui degetul şi te uiţi în camera care îţi identifică irisul – asta a fost urmarea lui 9/11. Ce pare supărător în cazul italian este că nu toată lumea, ca în situaţia americană, e amprentată, ci doar unii. Dacă acei unii ar fi selecţionaţi pe criteriul că vorbesc româna, sau că sunt mai tuciurii, asta ar fi într-adevăr discriminare etnică şi rasism. Dar nu acesta e criteriul, unul determinat de naştere, ci unul determinat de comportamentul personal. Oricine trăieşte în cort fără autorizaţie, sau cerşeşte ajunge la amprentare, că e rom din România sau Bosnia, sau român, sau arab, sau orice. De ce e aşa de scandalos acest lucru? De ce nu are dreptul poliţia, care alungă din intersecţii pe spălătorii de geamuri doar ca să îi găsească în altă intersecţie o oră mai târziu, să îi înregistreze şi să îi expulzeze la a n-a abatere? Dacă s-ar întâmpla la noi, nu am fi de acord cu asta? De ce să tolereze autorităţile italiene pădurile de corturi în care trăiesc marginalii noştri, cu succes exportaţi lor, în mod ilegal? În urmă cu câteva zile m-am întreţinut cu câţiva copii romi de-ai noştri, care aşteptau ţigările de contrabandă la podul de frontieră de la Sighetu Marmaţiei ca să le introducă în circulaţie. Vorbeau o română amestecată cu italiană şi mi-au spus că au trăit până recent în Italia. Unde în Italia? La Roma. Ce au văzut din Roma? Nimic: satul improvizat de carton şi autostrada unde îşi făceau traficul.

Cu toată agitaţia din parlamentul european, eu sunt convinsă că la nivelul Comisiei, executivul european, nu se va întreprinde nimic contra Italiei când se va examina de aproape legislaţia cu pricina. Nimeni nu îi opreşte pe ai noştri care au de lucru acolo să trăiască liniştiţi. Eu am fost de trei ori în Italia în acest an deja, şi nu am simţit absolut nici o diferenţă de tratament din cauza acestei agitaţii. Decât să luăm în braţe comportamentele ilegale ale unor conaţionali de ai noştri, mai bine ne-am concentra acasă să rezolvăm cauzele care fac ca viaţa în cort în Italia să fie mai bună ca într-un sat sau un oraş din ţara aşa-zis mamă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Isteria cu amprentarea.

Comentarii