Alina MUNGIU-PIPPIDI

Nu aş fi scris acest articol dacă tot timpul acestui campionat european de fotbal nu aş fi circulat dintr-o ţară într-alta, într-un proiect despre frontiera de Est a Europei, fără timp să mă uit la televizor, dar fără să mă pot feri de suporterii de pretutindeni.

Fotbalul e doar un pretext. Nu din pricina fotbalului nu am putut dormi noaptea la Odessa din cauza strigătelor de Rusia! Rusia! Pentru cine nu ştie, Odesa nu mai e în Rusia. E în Ucraina, un stat nou care devine pe zi ce trece mai ucrainean, cu alte cuvinte devine mai greu să te înţelegi cu oamenii în rusă. De unde aceste două limbi păreau aceeaşi, azi ele se distanţează în viteză şi în mod uimitor. Jumătate din Ucraina, cea care e la putere şi dictează că la şcoală se studiază în ucraineană şi nu în rusă, ţine cu oricine îi bate pe ruşi. Cealaltă jumătate ţine, desigur, cu ruşii.

Suporteri beţi morţi se aruncau în genunchi în faţa statuii Ecaterinei cea Mare mulţumindu-i pentru victorie. La fel şi la Chişinău, doar jumătate în oraş ţinea cu românii. Piaţa era plină de lume în seara ultimului meci al României, pe jumătate plină în seara partidei dintre Rusia şi Olanda. Strigătele de bucurie au fost reprimate rapid de o poliţie foarte discretă, dar hotărâtă să nu înceapă vreun scandal între cele două grupuri.

Miercurea trecută, la Berlin, o falie similară traversa Kreuztbergul, cartierul liberal locuit de mulţi turci, unde supermagazinele germane vindeau drapelul naţional iar cele turceşti pe cel turc.

Se vorbeşte atâta de integrare în Germania, dar toţi turcii ţineau cu Turcia, chiar cei născuţi în Germania. La fel şi jucătorii turci naturalizaţi acolo, la maturitate optează pentru echipa turcă. Croaţii din Bosnia, această nefericită provincie iugoslavă, între timp ţară, locul în care turcii au convins pe cei mai mulţi locuitori să treacă la islamism, campionatul de fotbal a trezit războiul civilizaţiilor între locuitorii catolici (ceea ce îi face croaţi) şi cei musulmani (care, deşi din acelaşi grup etnic cu sârbii şi croaţii, au fost identificaţi cu turcii şi straşnic înjuraţi).

Nici cu ce s-a petrecut la noi nu îmi e ruşine. Ne-am dus acolo într-o grupă grea, eu, care urmăresc doar titlurile din presă, mă aşteptam să luăm numai bătăi. Nu am luat, am ieşit onorabil. De ce atunci circul naţional de incriminări, cum se poate ca, de la interlopi ca Mitică Dragomir, la băieţi fini ca Traian Ungureanu, comentatorii să discute, cu ocazia unui meci, despre Rovine şi spiritul defensiv al românului, deconstruind toată istoria naţională ca pe o istorie a laşităţii? De ce nu putem să ne bucurăm cu ce am văzut şi să nu ne încrâncenăm de parcă s-ar juca intrarea noastră în UE? Cred că dacă ne amânau, sau păţeam precum Croaţia, care a rămas pe dinafară din cauza votului irlandez, nu vedeam asemenea articole furibunde în presă.

Răspunsul la aceste întrebări se află într-o teorie care se cheamă a dominanţei sociale, şi care postulează, cu destule dovezi, că toată competiţia etnică şi naţională este doar una între masculi. Dacă pe lume ar fi doar femei nu am avea războaie inter-etnice şi gradul de competiţie inter-etnică ar fi foarte scăzut. În acest cadru general în care nu suntem nici noi mai mult decât o specie, omul mai poate şi evolua însă. Colegii mei germani mi-au spus toţi a doua zi că Turcia a jucat mai bine. Acum patru ani, când mergeam din conferinţă în conferinţă prin insulele greceşti, Grecia a câştigat pe neaşteptate campionatul. Era plin de turişti din Occident care făceau galerie la echipele lor, şi nu am văzut un chelner grec să fie mai puţin profesionist ca să se uite la meci. S-au bucurat, dar când am felicitat pe unul a doua zi după marea victorie, omul mi-a spus zâmbind că îmi mulţumeşte, dar e doar un joc.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fotbal pe rană.

Comentarii