Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Aţi auzit oameni care se spun că intrarea României în Europa nu ne-a adus mare lucru? Că ar fi trebuit să mai aşteptăm să fim pregătiţi mai bine? Poate aţi băgat de seamă ce s-a întâmplat săptămâna trecută în Europa – prin votul lor la referendumul asupra tratatului constituţional, irlandezii au închis de fapt uşa oricărei lărgiri în viitorul previzibil, lăsând Croaţia, care era gata şi bătea din picioare să intre, practic pe afară. Noi trebuia să intrăm în 2007, nu 2008, aşa nepregătiţi cum eram, pentru că o altă ocazie politică nu s-ar mai fi ivit – a urmat căderea Constituţiei Europene la vot în Franţa şi Olanda. Dacă nu intram atunci, nu mai intram deloc.
Ce mare lucru dacă nu intram? o să întrebe unii. Pe toţi aceştia aş vrea să îi iau cu mine într-un tur virtual prin Serbia, Macedonia, Ucraina şi Republica Moldova, prin care am colindat eu în ultimele săptămâni, ţări, toate, cu aspiraţii europene, ca şi cu pretenţii de europenitate la fel de îndreptăţite ca ale noastre, dar care, din diferite motive, nu sunt pe cale să adere. Nu poţi aprecia privilegiul de a fi în Europa decât dacă stai pe frontieră şi te uiţi puţin cum arată vecinii rămaşi pe afară. Să vă spun deci ce am văzut.
La consulatul României din Chişinău au văzut oameni care se calcă în picioare să ia o viză de tranzit prin România, pentru că au găsit de lucru sau pentru că au familie în Italia sau Grecia, dar nu au cum să ajungă acolo. Intermediarii roiesc prin mulţime propunându-şi serviciile. În universitatea din Belgrad am fost într-o clasă în care nici un student nu călătorise vreodată în afara fostei Iugoslavii. S-au născut după 1989, şi, spre deosebire de părinţii lor, nu mai au dreptul să meargă nicăieri fără viză. Din Macedonia, ţară care aştepta răspunsul la aplicaţia sa la UE în acest an, nu mai poţi trece în Bulgaria, deşi mulţi au rude acolo, şi limba macedoneană e foarte asemănătoare cu cea bulgară. În Ucraina am fost într-un sat în care au trăit cândva nemţii colonizaţi de împărăteasa Ecaterina şi unde ai căror descendenţi nu mai ştiu să pronunţe numele satului. Mannheim îi spune, la fel ca oraşului din Germania, dar azi are un nume ucrainean, falnica biserică protestantă nu mai are acoperiş, deşi e cea mai înaltă clădire de pe o rază de 200 de kilometri, iar oamenilor de acolo li se pare o aventură dacă merg până la Kiev. Germania? Ca să nu fie trimişi în Siberia de Stalin, părinţii lor şi-au distrus orice fel de acte care ar fi dovedit că sunt de origine germană, şi azi, cu paşaportul ucrainean, nu poţi merge fără viză decât în Rusia. Cum bine mi-au zis nişte oameni în Transnistria, acum câteva zile, când îi întrebam cum e viaţa în enclavă: „da’ ce, numai noi trăim în enclavă?”. Pe Prut, sate întregi de bătrâni care au rude pe malul nostru nu îi mai pot vedea, pentru că au paşapoarte de pe timpul Uniunii Sovietice, pe care li s-a lipit doar o ştampiluţă. Cu un act pe care încă scrie URSS, nu poţi aplica pentru viză, îţi trebuie buletin şi paşaport moldovenesc Însumate cu drumurile pentru a obţine aceste acte, costul unei vize, pe care România o acordă pe gratis, reprezintă pensia lor pe vreo trei luni.
În toate aceste locuri, contraste care există şi la noi, dar mult mai palide, strălucesc cu o intensitate de lumea a treia. Traficanţii de droguri şi foştii preşedinţi de colhoz se învârt în jeepurile lor negre cu geamuri fumurii. În rest, toţi ceilalţi încă umblă în vechea Ladă sovietică sau motocicleta cu ataş. Şi oamenii noştri pleacă la lucru în Vest, dar acolo pleacă cu toţii ilegal şi după aceea nu mai au cum să se întoarcă, deşi au lăsat acasă copii bolnavi şi părinţi bătrâni.
E greu să spui, când ai umblat ca mine pe zidurile Cetăţii Albe, care a fost genoveză înainte de a fi a lui Ştefan cel Mare că aceste locuri nu aparţin Europei. Dar această Europa a treia e la fel de departe de Europa ca Mexicul, în vreme ce noi, imperfecţi cum suntem, am trecut frontiera istorică şi nu mai depinde decât de noi cum vom evolua.
(23 iun 2008, 17:47:54