Aflându-mă, cu treburi jurnalistice, într-o ţară pe care norocul a aşezat-o în mijlocul Europei, un coleg de meserie, dar care îşi tocea pixul în acea lume fasonată, m-a întrebat dacă nu vreau să îl văd pe rege venind la serviciu pe bicicletă. M-am mirat de două ori: o dată pentru că nu credeam că o majestate, unsă de Dumnezeu să păstorească muritorii, are serviciu. A doua oară m-am mirat că un suveran nu se deplasează cu Rolls Royce-ul, ci cu modesta bicicletă la care au început să renunţe chiar şi chinezii. Serviciul, în sensul de slujbă, ne este rezervat nouă, pălmaşilor. Regii, care stau cu sceptrul la un lat de palmă de tronul Celui de Sus, nu coboară la orarul zilnic al unei meserii remunerate. Mă rog, în acea ţară regele se ducea dimineaţa la Palat călare pe bicicletă şi se întorcea după opt ore de năduşit în numele naţiei, acasă la nevastă, scuzaţi, la regină. Programul meu s-a complicat subit în acea deplasare şi am ratat şansa de a o vedea pe majestatea sa pedalând la invenţia cu două roţi, ghidon şi combustibil în rezervorul ţurloaielor. Azi, joi, când scriu aceste rânduri, l-am văzut pe premierul român Tăriceanu, apologet al motoarelor cu ardere internă, colecţionar de hârburi istorice care scot fum prin coadă, asudând spre Guvern călare pe vehiculul pe două roţi. Spre amuzamentul general, în spatele primului ministru, pedala vânjos un tânăr sepepist care îşi exercita, în premieră, obligaţiunile de pază şi protecţie călare pe un mijloc de deplasare similar. Semnala premierul cu mâna întinsă intenţia de a face la stânga, semnala şi omul cu pistol aceeaşi intenţie, aşezat cu doi paşi mai îndărăt. Într-o intersecţie, dinainte anunţată presei, Tăriceanu a făcut declaraţii. Păi dacă face Băsescu declaraţii la ieşirea din cârciumă de ce n-ar face şi primul ministru la descălecarea de pe bicicletă? Liberalul, bine dispus, a îndemnat populaţia metropolei, pentru a scăpa de smog şi otrăvirea plămânilor, să meargă la slujbă pe jos, cu bicicleta sau în mijloacele de transport în comun. E mai sănătos şi mai patriotic. Dacă n-aş trăi într-un Bucureşti otrăvit, aş râde. Premierul se ţine de snoave. Dar trăiesc în cea mai poluată capitală europeană. Bucureştenii, din motive de poluare şi stres, trăiesc în medie cu patru ani mai puţin decât orăşenii din Râmnicu Vâlcea, să zicem, sau Piatra Neamţ, copiii, până la vârsta de patru ani fac, în proporţie de 80 la sută, polipi. Nu e de râs, ci de plâns. Iată de ce am luat în serios îndemnul primului ministru şi am notat primul gest european într-o Românie dispusă să râdă de orice. Nu întâmplător ni s-a dus vestea că râdem şi de propria noastră moarte.
Ţările cu care ne-am cununat din Europa Occidentală, formând marele club al celor 27, au obţinut, la capătul multor acţiuni de acest gen, performanţa de a trăi în oraşe curate, pline de flori, iar în lumea lor râurile, chiar şi atunci când traversează metropole, sunt limpezi. Nu ştiu câţi bucureşteni, în graba zilnică, au renunţat la serviciile din ce în ce mai constisitoare, e drept, prin scumpirea benzinei, ale autoturismului personal. Dar sămânţa odată aruncată va germina. M-am simţit, urmărind la televizor gestul parcă în joacă al premierului, mai european decât în alte zile. Mi-am amintit vechimea stilată şi igienică a Bruxellesului, Luxemburgul care este o ţară-parc, cu vestigii istorice păstrate cu infinită grijă, chiar şi Parisul care mai păcătuieşte uneori, mai spre periferie, prin neglijenţe gospodăreşti mărunte. Întâmplarea de la Bucureşti a coincis cu o alta, mai adâncă în semnificaţii, petrecută la Castelul Peleş din Sinaia. Familia regală a făcut prima primire de diplomaţi la aşezământul statornicit de Carol I, întemeietorul de fapt al României moderne. Ne reluăm, încet, greoi, dar ne reocupăm poziţia în lumea bună a Europei din care ne-a alungat crivăţul roşu din Răsărit.
( 7 iun 2008, 12:09:29