Alina MUNGIU-PIPPIDI

După cum se putea prevedea de câteva săptămâni, văzând prognozele meteo, în România plouă. Plouă şi în Anglia, plouă şi în alte părţi, dar ploaia în ţărişoara noastră are întotdeauna ceva patetic, ploaia cu subdezvoltarea împreună dau imagini spectaculoase pentru TV. Capacele de canal sunt imediat inundate, casele fără temelie şi din chirpici nu rezistă sub ape şi cad chiar în spatele corespondenţilor TV, şi aşa mai departe. O casă de cărămidă sau de piatră stă în picioare până se retrag apele şi apoi se zvântă. Temeliile de piatră de la Veneţia sau de la Bourges stau sub apă de sute de ani şi casele nu au o fisură. În România rurală, singurul lucru rezistent pare să fie placa de tablă care comemorează nivelul inundaţiilor din 1970. Bine fixată, ea se vede chiar prin valul de apă care o acoperă. Totul în rest, diguri, garduri, case, se năruie imediat ce vine apa. Are aerul că vorbim de nişte construcţii de jucărie, ridicate în grabă după ultima catastrofă, tot pe acelaşi loc. Nu au costat mai nimic şi rezistenţa lor e pe măsura costului. Când bietul Emil Constantinescu, care se mai pricepea prin natura meseriei lui (era geolog) a sugerat că nu e tocmai o idee bună ca oamenii să reconstruiască la loc tot în „lunca inundabilă” a atras noi intemperii asupra lui. Ideea de guvernare bună în presa română este că guvernul trebuie să facă cumva ca lunca inundabilă să nu se mai inunde. Construcţia umană în aceste zone e văzută ca adevăratul fenomen natural, în faţa căruia nimeni nu poate face nimic.

Inundaţiile sunt un fenomen banal. Ceea ce ne înfricoşează este sărăcia pe care o vedem în spatele lor. Imaginile din Europa centrală inundată când revarsă Dunărea arătă frumoase parcuri pe malurile râurilor, cu bănci de fier forjat care evocă anul 1900. Imaginile de la noi te fac să te îndoieşti că anul 1900 a existat vreodată pe la noi. Dacă a existat, atunci nu a lăsat nici o urmă. Casele care dispar nu sunt departe de bordeiele pe care regele Carol I le declara prin lege ilegale, încercând să îi oblige pe cetăţenii noii lui ţări să nu mai construiască din chirpici. O sută cinzeci de ani mai târziu, singurul semn al modernităţii în România rurală sunt Daciile din tablă, care evacuează oameni şi animale, înaintând curajos prin apa care depăşeşte nivelul roţilor. În rest nimic.

De ce un secol şi jumătate de modernizare în România se adevereşte la prima ploaie ca fiind superficial şi nereuşit? De ce acelaşi secol a lăsat urme mai durabile peste tot în Europa? Cum se face că regimuri atât de diferite, capitalismul liberal, ţărănismul, şi apoi comunismul, au eşuat atât de spectaculos în a face din ruralul românesc altceva decât o colecţie de bordeie care ridică diguri de pământ ca să se apere de inundaţii? Cum se face că ţara noastră s-a eternizat în stadiul în care era Olanda prin secolul paisprezece, până să construiască primul dig de piatră? Vor reuşi banii europeni să facă pentru noi ceea ce evident nu am reuşit singuri, nu să ne aducă la nivelul secolului XXI, ci la nivelul secolului XX? Faptul că în Bucureşti există Internet cafe-uri nu înseamnă mai puţin că ţara noastră europeană nu e de fapt în lumea a treia. Inundaţiile nu fac decât să ne aducă aminte de o realitate permanentă.

Întrebările astea dramatice nu par să preocupe clasa noastră politică. Aceasta se agită cu alegerile locale, mai ales acum că banii cei mulţi au ajuns la judeţe, nu la centru. Elitele intelectuale par şi ele mai preocupate de subiectul homosexualilor decât de lipsa noastră cronică de dezvoltare. Parlamentul e ca de obicei ocupat nu să treacă legi, ci să ciuntească legi, de exemplu cea a CNSAS, ca să fie parlamentarii siguri că nu o să citim rapoartele lor despre rude şi prieteni.

Există undeva un plan naţional de dezvoltare, dar dacă ne uităm cât am făcut de când a fost adoptat ne apucă teama că şi peste o sută de ani tot aici o să fim: autostrăzi pe hârtie şi sate inundate de ploaie, lângă un Bucureşti gigantic, dezvoltat sălbatic într-un oraş ca în Lumea a Treia, cu 5-6 milioane de locuitori, sufocat de trafic şi de insuficienţa serviciilor publice. În schimb, cu o sută de televiziuni, care vor oferi amuzament ieftin. Singurul obstacol între noi şi această imagine de coşmar este buna administrare a fondurilor europene. Mare atenţie pe cine alegeţi, sau le veţi cufunda şi pe astea în marea baltă istorică în care din resurse rareori se alege ceva. Mai precis, s-a ales ceva doar sub domnia lui Carol I. Martor stă podul de peste Dunăre, între timp devenit monument istoric, al inginerului Saligny, sau instalaţiile de evacuare de apă de la Sinaia, care nu au mai fost modernizate din timpul acelei excepţii istorice şi până astăzi. Uitaţi-vă la ce au construit candidaţii în mandatul anterior, sau pur şi simplu în viaţa lor de oameni de afaceri, sau directori de şcoală, sau ce sunt ei, poate aveţi noroc să găsiţi pe vreunul cu instinctul trăiniciei. Eu pe acela l-aş alege.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Istoria ca timp pierdut.

Comentarii