Lucian AVRAMESCU

O oaste de gazetari, preponderent feminină, s-a înfiinţat deunăzi la o reuniune a mai-marilor unui partid. Invitaţia, reînnoită trei zile în şir, subînţelegea greutatea momentului, decontabilă, în foaia din gazetă, prin ştiri, articole, declaraţii vitale pentru naţiune. Ca şef al unei agenţii de ştiri am fost solicitat telefonic să trimit la rându-mi un om, căruia i-am silabisit numele tot telefonic, pentru a fi notat corect şi pentru a nu fi confundat. Percepând importanţa momentului, am trimis doi. Amândoi redactoriţe. Ce s-a întâmplat? Cioporul de jurnalişti, care cu pixul, care cu reportofonul, a fost uşuit scurt de la uşa la care se petrecea evenimentul, sub un pretext tulbure. Invitaţi, invitaţi, dar roiu’! Gazda s-a răzgândit şi nu are chef de ospitalitate. „Am ordin să vă dau afară”, a glăsuit apăsat o persoană înveşmântată în autoritatea instituţiei. Formula, citită în relatările mai multor tineri gazetari, m-a făcut meditativ. De unde vine acest atavic „am ordin să vă dau afară”? Din preistorie sau a fost confecţionat de buclucaşa noastră tranziţie?

Prezenţa unei fătuci care a ocolit şcoala, obrăznicită în mahala şi autoporeclită jurnalist, într-o emisiune televizată pe care n-am văzut-o, a creat o maladie şi un reflex. Cumplit, real, de nesuportat. Toate ziaristele, dacă au ghinionul de a fi şi tinere, sunt – am auzit formula într-o singură zi în trei locuri diferite – „paraşute”. Cuvântul a fost psalmodiat în Parlament, receptat, ca un ecou grotesc, pe stradă, multiplicat în aglomeraţiile reuniunilor mondene. Am lucrat toată viaţa cu gazetari şi gazetăriţe şi am acum în subordine fete şcolite, trecute prin universităţi, citite, educate, la locul lor. Consideraţia generalizată după un accident televizistic nefericit, este o ofensă. Nu contest că individa aterizată în televizor, cu aer de Coană Frosa otrăvită, este, aşa  cum s-a zis. Dar reflexul generalizării este impardonabil. „Scoate mă curvele astea de aici că io nu sunt ca tolomacul ăla de ....i-o le-o trag aici”, proclamă, mulţumit şi autoritar, un oficial care se imaginează călărind presa. Pronunţând, uşor graseiat, cuvântul „ziariste”, el coboară la o îndeletnicire de valeţi ai autorităţii, pe care îi chemi, prin repetiţia gestului încovrigat al degetului, ca pe chelneri şi servitori.

Deunăzi am auzit la un îndestulat al vremii formula, cu amplă generalizare, „îi fac eu”. Pe cine? Pe ziarişti. Ameninţarea, tocită în utilizări de gang, are trimiteri la sonorităţi englezeşti – „vă fac eu”, „te fac eu” ş.a.m.d. Mari scule-bascule flăcăii ăştia burduf de gologani! Ideea că presa poate fi cumpărată, manipulată, adormită cu un bacşiş proliferează. Dacă gazetarul nu poate fi cumpărat, atunci cu certitudine poate fi bătut. Ameninţarea vine telefonic, la coadă la aprozar şi, mai nou, prin televizor. Cotonogirea ziariştilor pare a fi ultima soluţie fabricată de societatea belferilor politici şi mafioţilor chinuitei noastre tranziţii. Bravos naţiune, ai mai biruit o dată! Strigătul „moarte ziariştilor” trebuie inscripţionat în piese şi cântat, odată cu imnul naţional. Unul dintre propagandiştii de succes ai ideii este preşedintele Băsescu. El invită o ziaristă „să o facă” la el în birou şi tot el, ameţit de ideea că poporul îl iubeşte orice ar zice, dă zilnic cu pumnul vorbei, în şubrezitele tonomate ale fiinţei noastre.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cu pumnii în „tonomat”.

Comentarii