Acum vreo patru ani am fost, la Gura Humorului, la primul meci pe care handbaliştii suceveni îl disputau în prima divizie. Meciul se juca la Gura Humorului, pentru că Suceava nu avea o sală adecvată. Echipa se numea altfel, dar era condusă de acelaşi ... Petru Ghervan.
Punctele de suspensie din faţa lui Petru Ghervan nu au rolul de a crea cititorului un suspans, în aşteptarea numelui celui care antrena şi antrenează echipa. Aceste puncte de suspensie înlocuiesc zecile de adjective care ar fi trebuit să preceadă numele lui Petru Ghervan, adjective cum ar fi: talentat, ambiţios, optimist etc.
Revenind la meci, sucevenii jucau cu Uztel Ploieşti. Ai noştri, care păreau nişte copii în comparaţie cu adversarii, au dominat aproape tot meciul, au creat un adevărat spectacol prin fazele realizate, dar au pierdut pe final, când s-a simţit lipsa de experienţă.
La meci a fost prezent şi preşedintele FRH, marele Cristian Gaţu. După partidă, Gaţu nu mai prididea cu laudele la adresa jucătorilor suceveni, a jocului lor şi a muncii lui Petru Ghervan. Repet, handbaliştii suceveni fuseseră învinşi. Laudele lui Gaţu nu erau de complezenţă. El lăuda o echipă, un sistem şi nişte relaţii de joc, care duseseră la crearea unor faze de mare spectacol. Faze care, după cum spunea Gaţu atunci, îi creaseră nostalgii.
Cel poreclit “magicianul semicercului”, cel care acum 40 de ani îşi începea dominaţia în handbalul mondial, se declara vrăjit de jocul sucevenilor. Iar Gaţu a spus atunci că dacă se va continua pe această linie, handbalul sucevean va ajunge departe.
Dar, la sfârşitul acelui campionat, handbaliştii suceveni retrogradau. E adevărat că pierduseră mai mulţi jucători de valoare şi nu aveau nici o susţinere financiară. Nu aveau nici un sponsor şi, după cum îmi povestea pe atunci Petru Ghervan, unii jucători, studenţi fiind, nu aveau bani nici să-şi înlocuiască adidaşii rupţi.
A dat Dumnezeu ca echipa să fie preluată apoi de Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. Au început să vină lângă echipă oameni inimoşi, cu bani, în frunte cu Viorel Nuţu, de la General Construct. Handbaliştii nu au mai avut grija adidaşilor rupţi sau a banilor de masă. A venit şi această locomotivă, numită Bibirig şi, ceea ce părea o glumă acum un an, s-a întâmplat: handbaliştii suceveni au ajuns în cupele europene.
Nu ştiu ce vor reuşi în cupele europene. Şi-au propus să treacă de două tururi. Poate vor reuşi, poate nu. Le doresc, sincer, să reuşească. Dar, la fel de sincer vă spun, puţin mă interesează, acum, acest lucru. Ce mă interesează, repet - acum, astăzi, este performanţa sucevenilor.
Un loc cinci, în faţa unor foste campioane ale României şi câştigătoare de cupe europene, echipe cu tradiţie, cum ar fi Dinamo Bucureşti sau Minaur Maia Mare. O calificare în cupele europene, care arată că se poate. Cu muncă, ambiţie, dăruire şi pasiune. Şi, evident, talent. Şi cu ceva bani, dar mult mai puţini decât la fotbal.
O calificare care ar trebui să-i facă pe cât mai mulţi oameni de afaceri să vină alături de echipă. Cu bani mai mulţi, sunt convins că, în 2 – 3 ani, handbaliştii suceveni s-ar putea bate pentru titlul naţional. O calificare cu care ar trebui să se mândrească toţi sucevenii, pentru că este echipa noastră, clădită aici, de oameni de-ai locului, de oameni care muncesc, de ani şi ani, pentru sportul sucevean.
Din păcate, această calificare, de fapt gloria acestei calificări, a trecut în planul doi, din cauza campaniei electorale. Dacă ar fi după mine, pe toate locurile de afişaj electoral aş lipi fotografii cu jucătorii suceveni şi cu antrenorii lor. Măcar pentru câteva zile. Pentru că, repet, mesajul acestei performanţe este că se poate. Cu muncă, dăruire, ambiţie, răbdare şi chiar încăpăţânare. Iar acest mesaj ar trebui să ajungă la toţi tinerii şi copiii noştri. Şi, de ce nu, chiar la noi, cei trecuţi de prima tinereţe...
(14 mai 2008, 11:20:12