Ion CRISTOIU

Nenorocirea mai tuturor legilor postdecembriste constă în supunerea lor conjuncturilor. În 1991, de exemplu, Preşedintele a primit o situaţie capro-verzistă. E ales prin vot direct şi universal, ca un preşedinte de republică prezidenţială, dar are prerogative de republică semiprezidenţială. Această ciulama constituţională a fost rezultatul unui compromis între Puterea FSN-istă, interesată într-un Ion Iliescu forţos, şi Opoziţia anti-FSN-istă, interesată într-un Ion Iliescu anemic. Atât în 1991, cât şi în 2003, Puterea şi Opoziţia au acceptat compromisul, socotind că preşedintele şi guvernul vor fi din aceeaşi grupare politică. În aceste condiţii, desemnarea unui ministru apare drept efect al unei înţelegeri între preşedinte şi premier. O înţelegere lesne de realizat, dat fiind că amândoi sunt din acelaşi partid. Nimeni nu s-a gândit la vremea respectivă, ce se va întâmpla când preşedintele şi premierul nu se vor înţelege. Fie pentru că sunt duşmani personali (ca acum), fie pentru că sunt din două partide diferite (cazul coabitării).

Dacă s-ar fi gândit, legiuitorii ar fi precizat mult mai clar prerogativele fiecăruia dintre cei doi în desemnarea unui ministru.

Decizia Curţii Constituţionale în cazul Norica Nicolai a soluţionat într-un fel chestiunea. Prin partea dedicată argumentării, Curtea Constituţională a evidenţiat că în desemnarea unui ministru, potrivit articolului 85, aliniatul 2, din Constituţie, premierul şi preşedintele trebuie să ajungă la o înţelegere.

Deşi Călin Popescu Tăriceanu a contestat Decizia la vremea publicării sale, în propunerile ulterioare – pentru Justiţie şi pentru Externe – a ţinut cont de ea. Înainte de a-şi face cunoscută propunerea l-a consultat pe preşedinte.

Din nefericire, aiureala legilor adoptate sub semnul intereselor de conjunctură a continuat într-o strălucită zburdălnicie. Astfel, la trecerea prin Parlament a Legii votului uninominal s-a adăugat, sub presiunea PSD, un amendament impunând alegerea preşedinţilor Consiliilor judeţene prin vot uninominal.

La vremea respectivă, propunerea şi votarea au fost argumentate prin necesitatea ca desemnarea preşedinţilor consiliilor judeţene să nu mai rămână la discreţia combinaţiilor ulterioare ale partidelor.

A fost, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în politicianismul postdecembrist,  folosirea unor principii corecte pentru realizarea unor interese meschine. Conducerea PSD a fost presată de baronii locali să impună PNL acest amendament pentru a-şi asigura şefia la preşedinţia consiliilor judeţene. Că aşa au stat lucrurile s-a văzut din măsura că preşedintele Consiliului judeţean să fie ales doar într-un singur tur. Asta va face imposibilă alierea partidelor politice pentru un al doilea tur, astfel încât preşedintele Consiliului judeţean să fie rezultatul unui vot consistent.

Dincolo de caracterul anticonstituţional al Legii, în realitate, ea a creat un fapt aberant. Pentru că s-a propus şi s-a votat în grabă, Legea nu a prevăzut şi sporirea puterilor deţinute de preşedintele consiliului judeţean. Astfel că ne vom confrunta cu o situaţie asemănătoare celei a preşedintelui ţării.

Deşi ales prin vot direct şi universal, preşedintele Consiliului judeţean are, prin raportare la membrii Consiliului, aceleaşi prerogative ca şi pe vremea când era ales de Consiliu.

În practică, lucrurile se vor complica enorm. La nivelul consiliilor se vor crea tot felul de alianţe de conjunctură pentru a bloca decizia preşedintelui.

Dacă Legea nu se va schimba, vom asista la confruntarea pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă între preşedinte şi Consiliu cu efecte grave în planul bunei administrări a judeţului.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O lege aiurea.

Comentarii