Alina MUNGIU-PIPPIDI

Pe 15 martie a acestui an, ieşind din hotelul meu din Bruxelles, am auzit oameni răcnind. Deşi drumul meu nu trecea pe acolo, am ocolit colţul ca să văd ce se întâmplă, şi am descoperit în faţa Palatului de Justiţie un grup de vreo cinzeci de manifestanţi care demonstrau pentru libertatea Tibetului. Erau puţini şi săraci, înconjuraţi de mai mulţi ziarişti decât erau ei cu totul. Dar m-a impresionat că sloganurile lor repetate erau în toate limbile. Strigau: Freedom! Libertad! Liberté! Freiheit! Libertate! Faptul că strigau şi în româneşte mi-a plăcut foarte mult. Am strigat şi eu vreo cinci minute cu ei, pe urmă am luat-o la fugă, că îmi lăsasem bărbatul să mă aştepte pe o bancă din parcul Petit Sablon.

Nu mi-am dat seama, în duminica aceea, că asemenea grupuri minuscule, ieşite peste tot în lume, de muncitori subplătiţi, cu feţe trase şi haine ponosite, vor putea crea în sfârşit un curent global de opinie negativă contra Chinei. Deşi a doua zi unii din manifestanţi au fost amendaţi (urcaseră pe faţada ambasadei ca să dea jos steagul chinez), pe 10 aprilie, nici o lună mai târziu, Parlamentul European adopta o rezoluţie simbolică cerând liderilor europeni să boicoteze olimpiada de la Beijing. China aşteaptă un mare număr de şefi de state la deschiderea din august din acest an.

Tibetul este pentru China ceea ce au fost Ţările Baltice sau Moldova pentru Rusia: o ţară invadată fără scrupule, sute de mii de morţi, o represiune de peste jumătate de secol, o reorganizare administrativă urmată de colonizare masivă pentru a schimba datele demografice ale ţării. Azi cele şase milioane de tibetani sunt o minoritate în ţara lor şi orice încercare de protest, precum cele din această primăvară, este controlată violent. Din păcate, opinia publică chineză, ca şi cea rusească, este naţionalistă. Deşi ei înşişi sunt oprimaţi, chinezii îşi susţin guvernul în problema Tibetului, sau Taiwanului, tot aşa cum nu am întâlnit niciodată un rus care să nu îmi ţină teoria că Rusia are un drept legitim la sfere de influenţă.

În toţi ultimii ani China a beneficiat din plin de noul realism politic, renăscut după 11 septembrie. S-a acceptat tacit că a apărut o a treia cale, capitalismul post-comunist fără democraţie. S-au găsit scuze să ne uităm în altă parte când chinezii cu cenzurat situri Internet sau au închis disidenţi suspectaţi că ar comunica cu ziarişti occidentali. Singurul inconvenient al Chinei rămăsese ieftinătatea lor insuportabilă, exporturile lor la preţ de dumping. Contra acestora l-am auzit pe preşedintele Sarkozy fulgerând adesea. Un fel indirect de a blama lipsa de democraţie din China: nimeni nu poate produce atât de ieftin pentru că nici o ţară europeană nu poate plăti oamenii la limita supravieţuirii. China poate. Iată avantajele economice ale lipsei de libertate. Mulţii investitori occidentali care s-au bulucit în Şanhai beneficiază şi ei de asta, nu au parte de greve, ca la noi la Renault. Doar ONGurile din Occident protestează că în China sunt peste o sută de ziarişti închişi. Chiar şi cifra asta de luptători pentru libertate este, la proporţiile Chinei, ridicol de mică.

Iată însă că acolo unde statele mari au privit în altă parte, societatea civilă din Occident a reuşit să facă o breşă şi să vină în ajutorul tibetanilor. De la Steven Spielberg, autorul lui ET, care s-a retras de la consilierea artistică a olimpiadei la alpiniştii urcaţi pe podul Golden Gate din San Francisco pentru a atârna afişe pro-Tibet, Occidentul a arătat lumii ce are mai bun, forţa morală a societăţii, nu a statului. Cu tot realismul politic al liderilor, aceştia vor trebui să ţină seama acum de opinia publică. Nu mai există aproape nici o ţară prin care flacăra să poată trece fără o mobilizare contra Chinei. Visul propagandistic al olimpiadei devine un coşmar pentru liderii comunişti chinezi.

China a trebuit să facă unele promisiuni în anul 2001 când, a câştigat organizarea acestei olimpiade, dar bineînţeles că nu le-a respectat. Decizia comitetului olimpic a fost oricum imorală, măcar acel comitet istoric care a încredinţat Germaniei un drept similar o făcuse înainte ca Hitler să vină la putere. Nici în 1936 boicotul nu a reuşit, deşi naziştii au fost scoşi din minţi că un atlet american negru, Jesse Owens, a bătut pe arienii lor blonzi la majoritatea probelor. Nici Beijingul nu va fi un succes propagandistic, mai ales dacă, urmînd exemplul prinţului Charles, liderii europeni stau acasă iar sportivii poartă banderole pentru Tibet. Dacă nu urmează sfaturile Occidentului, la care s-a alăturat şi Rusia, să înceapă dialogul cu liderul tibetan din exil, Dalai Lama, China riscă un dezastru de imagine.

China se va elibera într-o zi de sub această teribilă dictatură de azi. Dar starea societăţii ei, de un naţionalism agresiv şi o cultură politică de tip autoritar, cum eram şi noi în 1990, dar fără o Europă mai mare alături, nu ne promite nimic bun. Prognozele demografice arată că, întrucât familiile chineze au obiceiul să avorteze fetele şi să păstreze doar băieţii, în anul 2020 China va avea circa 30 de milioane de bărbaţi fără pereche, guang guan, cum le spun ei, aflaţi la baza piramidei sociale pe care o schiţează noul capitalism chinez. Istoric, asemenea surplusuri s-au rezolvat mai totdeauna prin războaie de vecinătate. Mă tem că fosta Iugoslavie va fi nimic faţă de ce vom vedea în China când va începe topirea aisbergului. Deocamdată, tinerii naţionalişti chinezi îşi arată supărarea faţă de Vest sabotând Carrefour. Dar mă tem că viitorul celor şase milioane de tibetani, cu tot neaşteptatul lor succes de imagine din zilele astea, e cum nu se poate mai precar.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De ce merită să boicotăm Olimpiada.

Comentarii