Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Indiscutabil, cea mai importantă decizie care urma să fie luată de summitul recent încheiat se referea la acordarea MAP Georgiei şi Ucrainei. Lucrurile păreau simple. Georgia şi Ucraina se aflau în cea de a doua etapă a procesului necesar unei ţări pentru a fi admisă în NATO: cea numită Dialog Intensificat. Considerând că au parcurs cu succes această etapă, Georgia şi Ucraina au cerut, în mod oficial, trecerea lor în ultima etapă a procesului: cea de îndeplinire a Programului intitulat Member Action Plan.
Admiterea în NATO poate fi comparată cu participarea lui Costel Busuioc la concursul care a emoţionat atât de tare conştiinţa băştinaşă. Ca şi la paranghelia de la Televiziunea spaniolă, o ţară pretendentă parcurge diferite etape până la etapa finală, zisă şi Finala. Ucraina şi Georgia erau înaintea summitului de la Bucureşti în situaţia lui Costel Busuioc înainte de finală. Aşteptau să primească o decizie. O decizie clară, gen, da sau nu. Trec sau nu în faza finală zisă şi a MAP.
Nu numai concurentele considerate că au parcurs cu succes etapa Dialogului Intensificat, dar şi ţări membre NATO, între care se numără şi România, au considerat, într-o scrisoare adresată secretarului general NATO, că Ucraina şi Georgia trebuie să primească MAP. Cel mai puternic şi mai influent membru NATO, America, nu numai că a apreciat succesul Georgiei şi Ucrainei, în parcurgerea etapei Dialogului Intensificat, dar mai mult, a pornit o campanie spectaculoasă de susţinere a celor două ţări.
Alte state membre, în frunte cu Franţa şi Germania, au considerat însă că Georgia şi Ucraina nu trebuie să se califice în faza finală a Concursului: Cine intră în NATO câştigă. Ca şi statele susţinătoare, ele şi-au exprimat poziţia în chip tranşant până în preziua începerii Summitului.
Explicabil în aceste condiţii de ce întreaga opinie publică aştepta, fiind vorba de o Organizaţie militară şi nu o organizaţie pentru apărarea virginităţii înainte de noaptea nunţii, o decizie lipsită de echivoc în privinţa acordării MAP.
Odată luată, decizia urma să fie transpusă într-un text care urma să aibă câteva puncte obligatorii: exprimarea deciziei (s-a acordat sau nu s-a acordat), motivarea deciziei. În eventualitatea că decizia era de respingere a cererii celor două ţări, îşi puteau găsi locul precizări privind termenul când se va lua o nouă decizie şi, eventual, ce se va face.
În locul acestui text necesar, Comunicatul final ne-a oferit un text de o ambiguitate rivalizând cu un text shakesperean. În loc de a spune clar – se respinge sau se admite sau măcar se amână, pentru că n-au făcut ceea ce trebuie - textul proclamă: „Azi, noi am decis că aceste ţări vor deveni membre NATO”.
Dintre toate formulările aceasta are toate notele pentru a intra într-o Antologie a vorbelor spuse de Soldatul Svejk.
Ca să devii membru NATO trebuie să îndeplineşti anumite condiţii. La summitul de la Bucureşti se putea spune doar că Georgia şi Ucraina s-ar putea să devină. În nici un caz nu se putea decide azi pentru un viitor imprevizibil.
Liderul Ucrainei şi cel al Georgiei au salutat „decizia istorică”. Deşi au venit la Bucureşti pentru a primi MAP, ei nu l-au primit. Au primit în schimb nişte vorbe mari, de care aveau nevoie pe plan intern.
Au fost mulţumiţi şi cei, precum preşedintele României, care s-au manifestat ca fani ai Ucrainei şi Georgiei.
Acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei era o decizie care, între noi fie vorba, nu angaja statele membre în aşa măsură încât să-şi sacrifice vreun interes naţional vital.
Şi cu toate acestea, nu numai că nu s-a putut lua o decizie clară, precisă, dar, mai mult, efortul s-a concentrat pe ascunderea neputinţei de a lua o decizie sub un dâmb de vorbe.
Potrivit articolului 5, Alianţa trebuie să sară în sprijinul unei ţări membre dacă aceasta e atacată. Cum să credem că o astfel de decizie crucială, afectând interesele naţionale vitale, va putea fi luată rapid câtă vreme una mai puţin importantă n-a putut fi luată?
