Alina MUNGIU-PIPPIDI

Întâlnirea la vârf a NATO, care se va desfăşura la Bucureşti la începutul lunii aprilie, se profilează deja ca o ţesătură complexă de intrigi principale şi secundare, de drame mărunte şi dezastre majore. Dincolo de preocupările de organizare care absorb atenţia presei - cine se deranjează până în Piaţa Constituţiei din Bucureşti poate face poza anului cu flotila de Forduri negre garate în mijlocul pieţei, un fragment din parcul auto al summitului- interesele noastre nu coincid cu ierarhia marilor probleme globale decât până la un punct. Ce se întâmplă în Republica Moldova tinde să fie mai important pentru noi decât ce se petrece în Afganistan, deşi, după cum am să arăt imediat, nimeni nu mai este izolat azi, şi noi nu atât mai puţin. Mai întâi Mircea Geoană şi PSD, după septembrie 2001, apoi Traian Băsescu după 2004 au angajat şi menţinut România pe o linie foarte avansată a frontului occidental. În timp ce ţările occidentale s-au tot retras din Irak şi Afganistan, noi, cu câteva alte ţări mici şi dornice de afirmare, ca Ucraina sau Albania, am rămas pe poziţii. Contribuţia noastră ca număr de oameni a fost mică întotdeauna: dar, deşi am fost feriţi de dezastre prea mari, pierdem mereu oameni, unul câte unul, deşi opinia noastră publică nu se emoţionează.

Afganistanul este drama principală care se desfăşoară la summitul NATO. Secretarul general Jaap de Hoop Schefer aşteaptă contribuţii mai mari de la statele membre. Principala ţară care ar putea contribui mai mult este Germania, unde însă opoziţia parlamentară face improbabilă creşterea acestei contribuţii. În Afganistan ne merge prost. Controlăm puţin din teritoriul cucerit, şi în zone importante avem o prezenţă simbolică. Mi s-a spus, şi cred, că la Kandahar suntem cantonaţi la aeroport şi trupele noastre nu îndrăznesc să meargă până în oraş. Situaţia a început să se redreseze în Irak, unde americanii în mod inteligent au comisionat războiul unor întreprinzători locali, şi unde populaţia nu e de partea insurgenţilor, dar s-a deteriorat serios în Afganistan, unde noi avem trupe în partea cea mai periculoasă. Populaţia nu e cu noi acolo, şi dacă acum un an l-am auzit pe secretarul general încă făcând planuri cum i-am putea recâştiga pe afgani, în acest an l-am auzit spunând cum unele lucruri trebuie făcute, chiar dacă sunt impopulare. Motivul principal al impopularităţii noastre sunt greşelile frecvente care conduc la bombardarea civililor. Conducerea operaţiilor din Afganistan revine NATO; şi dacă NATO nu va reuşi să controleze situaţia, s-ar putea să fie sfârşitul său ca alianţă politică. Care este rostul unei alianţe în care deciziile se iau greu, prin consens, dacă există o inegalitate atât de frapantă între contribuţia fiecărui partener? Principalul analist de securitate european, Robert Cooper, a scris foarte bine că Uniunea Europeană, pentru a fi un partener egal al Statelor Unite, are nevoie să devină o prezenţă militară mai semnificativă. Nu s-a întâmplat însă nimic în ultimii ani care să arate că se profilează o asemenea tendinţă. Bugetele militare ale multor vechi membri NATO sunt foarte mici, şi ţări noi membre ca Ungaria au preferat şi ele o participare mai degrabă simbolică. Creşterea cheltuielilor militare, rămase la cifre scăzute de pe vremea când SUA asigurau securitatea Europei, e un subiect tabu în multe ţări europene, unde publicul e pacifist şi obişnuit să fie apărat practic pe buzunarul americanilor, deveniţi între timp impopulari în Europa. Soarta politică a unor lideri ca Jose Maria Aznar sau Tony Bair, care au plătit un mare preţ electoral pentru loialitatea lor faţă de americani, nu e de natură să încurajeze pe alţii. Este de sperat că la summit secretarul general va obţine ceva, dar aş paria că nu destul pentru nevoile trupelor NATO din Afganistan.

A doua dramă de interes pentru noi la summit este cea balcanică. Stabilizarea Balcanilor după declaraţia de independenţă unilaterală a Kosovo, între timp recunoscută de mai toate ţările europene, inclusiv de toţi vecinii Iugoslaviei (în afară de noi) cere ca NATO să se extindă în cât mai multe ţări posibil. Aceste ţări, ca Macedonia sau Albania, au aspiraţii europene, dar nu sunt încă pregătite pentru Uniunea Europeană. Ca şi noi, au şansa să intre întâi în NATO. Pentru Macedonia, această intrare ar garanta cu o recunoaştere a frontierelor, într-o ţară instabilă, în care războiul civil a fost evitat doar prin intervenţia europeană care a impus acordul de la Ohrid între populaţia slavă majoritară şi cea albaneză. Din păcate, există riscul ca Grecia să nu fie de acord cu aderarea Macedoniei, cu care se ceartă pe numele ţării, iar Grecia este membru plin al NATO şi deci are drept de veto. De săptămâni întregi se caută un nume acceptabil pentru ambele părţi, şi nu s-a găsit deocamdată. Deputaţii macedoneni (din Macedonia grecească) sunt cel mai mare grup numeric în parlamentul de la Atena, şi nici un lider nu are curaj să ia decizia justă, deşi impopulară, că indiferent cum s-ar numi Macedonia asta nu e un pericol pentru securitatea Greciei. Nu va porni din micul Skopje o armată ca al lui Alexandru cel Mare să cucerească Grecia. Pretenţia grecească e ca şi cum noi ne-am opune ca Republica Moldova să folosească acest nume, dat fiind că o parte din Moldova e în România.

Drama Moldovei, că veni vorba de ea, e a treia, şi chiar dacă cea mai mică pentru summit, e cea mai mare pentru noi. Moldova va căuta la acest summit să obţină un statut de neutralitate confirmat de toată lumea, în speranţa că dacă renunţă la aspiraţiile ei de a face parte din NATO ruşii vor ceda în chestiunea Transnistriei. Domnul Voronin speră să obţină semnături pe un document în care Moldova e declarată liberă de orice trupe străine, şi care să conducă la retragerea trupelor ruseşti din Tiraspol, care ar fi înlocuite cu o forţă internaţională de menţinere a ordinii formată din civili, ca în Kosovo. România nu priveşte cu ochi prea buni această manevră în care are impresia că Moldova dă prea mult şi în avans fără a avea certitudinea că va căpăta ceva. Dar aceste e jocul lui Voronin, el a fost ales de electoratul din Moldova să rezolve problemele teritoriale ale acestei ţări, şi nu cred că putem avea vreo mare influenţă. Măcar să funcţioneze planul, că într-adevăr nici eu nu văd la ce foloseşte Moldovei să intre în NATO. Cum nu văd la ce foloseşte nici Ucrainei şi Georgiei, ale căror planuri irită pe ruşi şi se lovesc de zeci de complicaţii practice. Industria militară a Ucrainei este strâns legată de cea rusă, de exemplu, iar opinia publică nu vrea în NATO, suntem siguri că vrem să îi stârnim pe ruşi de pomană în chestiunea asta? Georgia are două teritorii sub control practic rusesc, la ce le ajută dacă le dă George W. o declaraţie de susţinere? Transnistria, ca şi Anhazia şi Oseţia, nu pot fi rezolvate contra Rusiei, ci numai cu Rusia. Summitul se pregăteşte să dea declaraţii încurajatoare la aspiraţiile NATO ale Ucrainei şi Georgiei, fără însă a le invita, ca pe ţările din Balcani. Asta nu le va ajuta, după părerea mea, să-şi rezolve problemele.

Distincţia simplă dintre Vest şi Est care a generat o alianţă ca NATO nu prea mai există în timpurile noastre. Din această problemă fundamentală derivă problemele Alianţei, care încearcă să se adapteze la noile provocări globale. Dar ceea ce se simte pe frontul din Afganistan sunt problemele de identitate de acasă, de pe frontul european, care ne subminează constant şi care par greu de rezolvat. Oricum nu la acest summit de la Bucureşti.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce aşteptăm de la summitul NATO.

Comentarii