Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Romanii au inventat ideea de veto, ca un drept al unuia dintre cei doi consuli de a se opune deciziei celuilalt (sau un drept al tribunului de a se opune deciziei Senatului). Cum consulii romani erau egali în drepturi şi nici nu aveau delimitate clar atribuţiile, procedura era menită să-i forţeze la colaborare sau măcar la negocieri (în cel mai rău caz, ceva de genul: lasă-mă pe mine să construiesc viaductul şi eu te las pe tine să cucereşti Sicilia, nu ne băgăm unul peste celălalt). Procedura s-a perpetuat în diverse variante politice şi vedem azi că decizia Curţii Constituţionale în cazul Nicolai are o logică romană în spatele ei: îi obligă pe premier şi preşedinte să colaboreze sau măcar să negocieze la schimbările din executiv.
Noţiunea de ”veto” face o carieră frumoasă şi în ştiinţele politice moderne. În urmă cu câţiva ani, un matematician grec pe nume George Tsebelis a produs o mică revoluţie în politologie venind cu teoria jucătorilor-veto (”veto players theory”). Cea mai importantă carte a sa se numeşte chiar aşa: ”Veto Players: How Political Institutions Work” (Jucătorii-Veto: Cum funcţionează instituţiile politice – 2002). Tsebelis compară diferite sisteme politice nu pe baza trăsăturilor constituţionale (prezidenţiale, parlamentare) sau politice (bipartidism, multipartidism), ci pe baza unui singur factor: câţi actori politici sunt capabili să blocheze o schimbare faţă de starea de fapt. Fiecare asemenea actor care poate bloca o schimbare este numit de el „jucător-veto”. În cartea de care pomeneam, Tsebelis discută amplu despre urmările unui număr mare sau mic de jucători-veto. Aceştia pot fi jucători instituţionali (SUA au un număr mare de jucători instituţionali care se pot bloca reciproc) sau politici (Italia, unde spectrul politic fragmentat face ca şi partidele mici să poată bloca legi). De pildă, ţările cu mulţi jucători-veto tind să aibă deficite bugetare mai mari, pentru că fiecare dintre aceştia trebuie cumpăraţi cu diverse favoruri din bani publici pentru electoratul lor. La celălalt capăt al spectrului, Marea Britanie deşi are un sistem electoral asemănător cu cel american, are foarte puţini jucători-veto, un premier foarte puternic fiind practic necontrolat de Parlament atâta vreme cât deţine majoritatea şi îşi subordonează partidul.
Aplicând teoria lui Tsebelis la România, mi se pare că trăim drama unui caz extrem de proliferare a jucătorilor-veto. Asta s-a întâmplat atât politic (majorităţi fragile, apoi guvern minoritar, opoziţia care trece legi cărora guvernul li se opune) cât şi instituţional (o constituţie scrisă cu picioarele trebuie adăugată permanent prin deciziile Curţii Constituţionale. Cum aceasta este sesizată doar în cazuri de conflicte, încearcă să împace şi capra şi varza, multiplicând astfel situaţiile în care se pot manifesta veto-urile). Practic, în România am trecut de la un sistem cu puţini jucători-veto până în 2004 (doar Iliescu mai putea să i se opună lui Năstase atunci) la o proliferare care riscă să blocheze orice schimbare, fie că vorbim de schimbări pozitive (lupta anti-corupţie), fie de schimbări negative (desfiinţarea CNSAS). Băsescu poate bloca guvernul, Parlamentul îl poate suspenda pe Băsescu, referendumul poate bloca suspendarea lui Băsescu, PNL îl poate bloca pe Băsescu, Parlamentul poate bloca DNA, CSM poate bloca DNA, PSD poate bloca guvernul, guvernul poate bloca Curtea Constituţională şi putem continua aşa. Nu e de mirare ce a apărut pe surse în presă: Crin Antonescu a propus ca PNL să lase baltă guvernarea, pur şi simplu să o ia cine şi-o mai doreşte. Chiar am putea ajunge în situaţia ca nimeni să nu mai poată guverna, pentru că toţi actorii au devenit jucători-veto. Cred că Tsebelis ar fi fascinat de cazul românesc.
Şi mai trist este că fiecare actor tinde să devină un jucător-veto şi nu are nici o altă ambiţie. Când Curtea Constituţională l-a făcut pe Băsescu jucător-veto în schimbările din executiv, PNL nu a căutat alte nume pe care să negocieze, din contră, a venit special cu un nume inacceptabil pentru Cotroceni. Veto la veto. Cam asta este logica autodisctructivă a sistemului.
