Alina MUNGIU-PIPPIDI

Trei preşedinţi, la asta se rezumă viaţa noastră democratică. A fost vreunul mai bun? Au fost toţi respectabili? Când îl citeşti pe Ion Iliescu cum povesteşte de noua sa prietenie cu Emil Constantinescu şi îl demască pe Traian Băsescu drept marea ameninţare pentru democraţia românească, când îţi aminteşti că Traian Băsescu după ce a fost ales în 2004 a dat fuga la Ion Iliescu să îi ceară binecuvântarea, nu poţi să nu-ţi spui că nu am reuşit încă să ieşim din era Iliescu. Dirigentele adevărat e el. Semiprezidenţialismul nostru doar pentru el a fost creat, şi e un merit al lui că a acceptat această formulă. Avea majoritatea în Constituantă: putea cere puteri mai mari ale preşedintelui. Nu a făcut-o, tocmai pentru că era în controlul situaţiei oricum. Prezidenţialismul are un renume foarte prost, şi România căuta pe atunci să-şi îmbunătăţească imaginea. Pe vremea lui, Curtea Constituţională era de formă, la fel şi televiziunea. Dar el nu şi-ar fi angajat la Cotroceni nepoţei sau amante. Comuniştii aveau şi ei corectitudinea lor politică, dublată la Iliescu de un solid bun simţ. Dacă ajunge vreun tribunal să îl cerceteze vreodată îl poate găsi vinovat de încurajarea violenţei politice, de conspiraţie pentru ascunderea unor dat esenţiale interesului public, de influenţare a justiţiei, şi aşa mai departe. De lucruri de fond, dar nu de lucruri de formă. La acelea a fost mereu în regulă. Chiar faptul că i-a spus lui Radu Mazăre „Măi, animalule” (de fapt, a folosit o formulă mai puţin directă) mi se pare că arată că avea o calitate esenţială a unui preşedinte, la care succesorii săi nu s-au putut compara: fler la oameni.

De exemplu, putem să îl comparăm pe Virgil Măgureanu cu Cătălin Harnagea? Pe Iosif Boda cu Dorin Marian? E trist ce spun, dar oamenii lui Iliescu erau mari capacităţi pe lângă cei ai lui Emil Constantinescu, deşi acesta era profesor universitar. Orice bune intenţii ar avea un şef de stat, cum avea Emil Constantinescu, până la urmă contează cum le realizează! Îl ţin minte pe Harnagea când era un fel de ziarist la „Formula As”: nu putea lega două fraze. Îl ţin minte pe Dorin Marian din timpul afacerii Ţigareta, care a dat lovitura mortală preşedinţiei lui Constantinescu, era preocupat de numărul de telefon al Andreei Marin. Băsescu cu Claudiu Săftoiu, Elena Udrea şi fata de la primărie pe care a vrut să o pună ministrul integrării europene (i-am uitat numele) nu stă nici el prea bine. Când o mai şi nimereşte ţi se pare că a avut noroc. Emil Constantinescu măcar a avut-o pe Zoe Petre, care i-a rămas loială. Băsescu alege oameni reputaţi pentru lipsa lor de loialitate, şi când îl trădează îşi cumpără alţii.

Ion Iliescu avea o judecată bună şi ştia să asculte, îmbibându-se astfel de acele informaţii indispensabile unui lider, un om care ştie să manipuleze oamenii. Emil Constantinescu nu ştiu dacă a avut vreodată această facultate, dar în timpul preşedinţiei lui nu o mai avea. Era constant minţit şi dezinformat de servicii, dar puţinele informaţii reale care i se adresau alunecau pe lângă el ca vântul, fără să-l atingă. Ştia mai bine cum stau lucrurile decât orice interlocutor al lui, chiar dacă acesta venise din cel mai îndepărtat colţ al ţării, şi ca atare nu asculta pe nimeni. Băsescu ascultă şi el puţini oameni. Ideile lui despre cine e cine în România sau în lume arată că toată viaţa a fost înconjurat de nişte provinciali care nu ştiu decât româneşte şi nu citesc decât gazete de Dîmboviţa. Judecata lui e mai rapidă decât a celorlalţi, şi mai curajoasă, dar trebuie să sară prăpastia prea multor necunoscute spre un mal sigur. Calitatea intelectuală a rapoartelor serviciilor secrete rămâne la nivelul ziarului Gardianul. Poate cu cei doi noi intelectuali directori de servicii să se schimbe ceva, dar numai dacă le vor scrie chiar ei.

Alergia la realitate pare să caracterizeze pe toţi şefii statului! Constantinescu probabil crede că lumea apreciază plasarea lui în tabăra Voiculescu-Iliescu, sau s-ar ascunde în casă şi nu ar mai ieşi de acolo. Iliescu era ca un fel de automat defect când l-am intervievat eu în 1997, punea mereu aceeaşi placă, dar zgomotul din jur fiind altul îţi dădeai imediat seama că placa are doar zgârieturi. Dar funcţionase aşa de bine şase ani placa aceea. Poţi să susţii o versiune nereală dacă ai monopolul televiziunii, ai controlul asupra serviciilor şi unei mari părţi a presei. Dacă nu îl mai ai, şi continui să susţii versiunea prezidenţială, devii un fel de caraghios.

Iliescu e hâtru. Îl laudă pe Năstase când Năstase e la beci şi nu poate scoate capul, critică referendumul anti-Băsescu deşi la vremea aceea a susţinut această lovitură de forţă, tot aşa cum critică şi moţiunea de cenzură.  Nu reuşeşte să aducă nici un argument că Băsescu e un pericol pentru democraţie, dar când spune că Băsescu nu are practica dialogului bagă un fitil. Iar când spune „La ora actuală adversarul principal al lui Băsescu este Băsescu însuşi. .., Băsescu trebuie lăsat să piardă pe mâna lui.” îţi vine să aplauzi. Nu a fost omul de pomană preşedinte peste zece ani. A găsit punctul slab. Pentru că există riscul ca şi Băsescu, precum Emil Constantinescu,  să piardă din facultăţile lui iniţiale, deşi erau superioare. E încă alert, dar atâta duşmănie rău-intenţionată îl afectează. Îşi pierde răbdarea, şi atunci greşeşte. Împarte lumea în tabere (cu sprijinul neprecupeţit al tuturor) şi cea mai mică critică i se pare un început de trădare sau un semn de prostie. Am auzit că l-a făcut măgar pe un ziarist nu doar excelent, dar şi vechi suporter al lui. Nu mai dialoghează, şi crede că bunele intenţii scutesc pe un şef de stat de la a-şi explica toate actele şi a le discuta şi cu alţii de altă părere. Îşi spune că e norocul nostru că avem aşa un preşedinte, nu al lui că oamenii l-au ales şi l-au confirmat la referendum.

În orice caz, Băsescu e exclus din cuplul nou-format Iliescu-Constantinescu. Iliescu ne spune că se întâlneşte frecvent cu Emil, atât în ţară, cât şi în străinătate, fac amândoi parte dintr-un club de foşti preşedinţi, bulgăresc (precum castraveţii muraţi). Ce mă supără e că Iliescu, povestind cum a fost el cu Emil la Istambul nu se spune dacă l-a convins în fine că nu există Dumnezeu, sau a fost invers. Şi această învăţătură fundamentală trebuie să ajungă la Băsescu într-un interviu viitor, să nu mai piardă omul vremea să lămurească singur o chestiune aşa de spinoasă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Învăţăturile părintelui Iliescu către fiul său, Traian.

Comentarii