Alina MUNGIU-PIPPIDI

Pe timpul comunismului nu erai publicat în reviste dacă întrebuinţai anumite cuvinte. Nu expresii la adresa regimului, cum aţi putea crede, nu idei cu potenţial subversiv pe care cititorii să le interpreteze contra lui Ceauşescu, ci simple cuvinte în cel mai nevinovat context. Această practică apăruse după desfiinţarea cenzurii oficiale, când posturile de cenzor dispăruseră şi treaba o făceau direct redactorii şefi, sau, în cazul presei studenţeşti în care scriam eu, anumiţi profesori cu funcţii la partid. Lista de cuvinte interzise nu provenea de la ei însă, deşi originea ei nu am putut-o niciodată trasa exact la vârful conducerii de partid. Prin 1987 am ţinut-o însă în mână, după ce un articol de al meu îmi fusese respins. Căzuseră cuvintele eternitate, abstract, introspecţie, autism. Poate că le folosisem în exces, dar cum articolul era o recenzie la cartea lui Georges Duby despre percepţia timpului de către călugări în mănăstirile medievale, erau cam greu de evitat. Cum eram foarte tineri pe vremea aceea, lupta cu cenzura ne distra grozav şi ne amuzam rescriind acelaşi lucru de vreo zece ori şi cam în acelaşi format până când trecea. Sau până era interzis tot ziarul, ceea ce se întâmpla anual, astfel că mai scoteam câte un număr doar din întâmplare.

Dacă înainte de 1989 duceam cu puterile noastre modeste asemenea bătălii ca să avem dreptul neîngrădit de a folosi orice cuvânt, azi mă încearcă adesea nevoia de a interzice folosirea unor cuvinte. Limba noastră a fost literalmente invadată de cuvinte pe care oamenii, în frunte cu cei care scriu la ziare şi trăncănesc la televizor, le folosesc din greu fără să le ştie sensul. Două revin mai des. Primul este cuvântul uninominal. Originea lui este în single-unit constituency, ceea ce înseamnă literal circumscripţie uninominală. Termenul corect se referă, într-adevăr, strict la circumscripţii, nu la tot sistemul de vot. Or, noi îl folosim în română pentru sisteme majoritare (care sunt într-adevăr uninominale), dar şi pentru cele mixte, cum e cel propus de guvern, unde nu e corect, sau chiar pentru sisteme proporţionale (uninominal pe listă, cum a spus Emil Constantinescu când a vrut să indice votul preferenţial, ceea ce iarăşi nu e corect). Însemnând toate acestea, uninominal nu mai înseamnă de fapt nimic, a devenit un fel de strigăt de luptă, un slogan băştinaş de neînţeles pentru străini. Ziariştii se întreabă adesea dacă la anul vom avea vot uninominal, aşa cum se întreabă dacă va continua încălzirea globală, fără să ştie nici ei exact ce înţeleg prin asta.

Al doilea cuvânt abuzat este cel de « totalitar » sau « totalitarism », din care s-a născut cu forcepsul un adjectiv barbar, « totalitarist ». Aşa cum uninominal înseamnă un sistem de votare în care există un singur reprezentant ales direct pe o circumscripţie teritorială, « totalitar » este o calitate a unui sistem politic. Numim totalitar acea variantă de sistem autoritar în care există un singur centru de putere, care este şi monopolistic (nu împarte nu nimeni acest privilegiu), şi monistic (nu este diferenţiat nici măcar intern, în aripi, facţiuni, etc). Au fost puţine totalitarisme în istoria modernă, pentru că asemenea monopoluri sunt costisitoare şi greu de menţinut. Azi doar Coreea de Nord mai corespunde acestei definiţii. În orice caz, atît substantivul, care e totalitarism, cît şi adjectivul totalitar se referă la sisteme sau regimuri politice, nu la persoane. O persoană, spre exemplu Traian Băsescu, cel mai adesea gratulat cu acest cuvânt, poate fi autoritară, sau tiranică, sau despotică, dar nu poate fi totalitară sau totalitaristă.

Aceste două cuvinte sunt profesionale, deci oarecum mai complicate.

Dar lipsa de cultură şi autocitire critică duce la perle înfiorătoare cu termeni mult mai banali, desfigurând chipul unor publicaţii cu oarecari pretenţii. Cum poate scrie, de exemplu, dl. Bucurenci, că « Numărul copleşitor de voturi adunate contra lui Băsescu are ceva din izul celor 23 de lovituri de pumnal căzute la Idele lui martie ? ». Cotidianul care găzduieşte aceste rânduri nu are un editor plătit să dreagă la Idele lui Marte ? Pe vremuri, corectori ştiutori de limba română şi absolvenţi de facultăţi clasice nu ar fi lăsat aşa ceva. Sau, tot D. Bucurenci, « e posibil ca parlamentarii să nu fi comis o ucidere rituală a tatălui, ci o masturbare simbolică a preşedintelui”. Aici este evident că eroarea vine nu doar pentru că autorul nu ştie sensul cuvintelor pe care le foloseşte, că oricine a văzut emisiunea culturală TVR la care nu ştia niciodată ce să întrebe pe invitaţi e lămurit asupra culturii lui, ci pentru că mai e şi dornic să ne scoată ochii cu ce nu ştie. Sursa lui autodemascată mai jos e un autor de popularizare, Bebe Mihăescu, dar nici chiar Bebe nu cred că poate fi blamat pentru Parlamentul-miriapod care îl masturbează “simbolic” pe Băsescu. Vai de capul nostru! Nu putem introduce regula elementară ca acela care nu poate trece de faza 1 la „Questions pour un champion” să nu scrie la ziar şi să nu modereze emisiuni culturale?

Claudiu Săftoiu, alt risipitor de perle lingvistice şi de gândire, strică şi el paginile în care scrie, stipulând că “palierul electoral dominant a fost cel mai frecventat de cetăţeanul recent decomunizat”. Or, nu poţi decomuniza cetăţeni, doar state, palier electoral nu înseamnă nimic în nici o limbă, nu doar cea a politologiei, ca atare nu îl putem frecventa ca pe o discotecă, etc.

Dar ce să mai spun de dl. Săftoiu, care se întreabă mai jos pe un ton de teroare existenţială “Dar cine a precipitat mojarul?”, ignorând că mojarul, săracul, e un vas din porţelan care nu are calitatea de a precipita, poate fi cel mult recipientul care găzduieşte precipitarea unei alte substanţe. Iar dl. Lucian Mîndruţă, care mi-e chiar simpatic, şi care a parcurs un lung drum de când încercam să-i explic pe scurt pe culoarele SOTI ce e burghezia şi ce vrea ea, titrează “Sharia Crăciunului?”  un perfect nonsens, sharia fiind legea canonică islamică bazată pe Coran, nici măcar semnul întrebării nu permite asemenea alăturare. Dacă te loveşti de zece ori de un cuvânt nu înseamnă că îl ştii fără să îl cauţi în dicţionar.

Ca persoană care îşi câştigă de mai mulţi ani traiul din scris în altă limbă decât cea natală (ce citiţi dvs. săptămânal e doar forma mea de dor de casă), mă încearcă adesea o nostalgie sălbatică a limbii române. Aşa cum e ea, infinit mai săracă decât engleza, insuficientă în multe vocabulare profesionale, româna rămâne limba în care au scris în secolul XX Vasile Voiculescu şi Constantin Noica, Mateiu Caragiale şi Nichita Stănescu. Ce trist că primul val de libertate a adus această deşănţare a exprimării, această lipsă de pudoare a vocabularului! Nu doar presa s-a tabloidizat în România, ci şi literatura, care nu mai e apreciată dacă nu conţine dezacorduri, sau nu are la câteva rânduri trimiteri la genitale în română şi engleză. Mi-e dor de româna anilor mei de studenţie, de limba din Secolul XX şi Opinia studenţească, un fel de castel de după ale cărui ziduri ţineam piept cenzurii, şi mi-e scârbă de acest cort improvizat pe care îl împărţim cu tot felul de conlocuitori de pripas ai limbii noastre.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Opriţi masacrul limbii române!.

Comentarii