Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În anul 1996, an electoral, am scris integral un document intitulat Contractul cu clasa politică. Cum SAR era în acel moment o instituţie încă nouă şi necunoscută, am preferat să dau documentul spre promovare unei asociaţii mult mai mari şi mai cunoscute, Alianţa Civică. Aceasta a adoptat documentul, şi cum era parte a Convenţiei Democratice din România, care, spre deosebire de Alianţa DA, includea pe lângă partide şi alte organizaţii, acesta a devenit parte din programul CDR, cu care s-au cîştigat alegerile din anul 1996 contra PDSR şi a lui Ion Iliescu. Documentul era primul care, fără să se mai refere doar la comunişti, denunţa apariţia unei noi clase de profitori din toate partidele, politicienii. Conţinea un angajament formal în vederea renunţării la privilegiile clasei politice, de la imunitatea parlamentară la desfiinţarea fostului patrimoniu al PCR (azi RAPPS). Până şi ziarul Adevărul, la vremea aceea foarte influent, şi care nu era un prieten al CDR, l-a publicat pe pagina 1. Oameni precum Cristian Tudor Popescu au luat pentru prima dată poziţie pentru noua putere care se năştea şi s-au arătat dispuşi să îi dea o şansă mai ales pe temeiul alternativei morale.
Doi ani mai târziu, după ce Emil Constantinescu fusese ales preşedinte şi aveam un guvern CDR-PD-UDMR, RAPPS nu era încă desfiinţat. Dimpotrivă, demnitarii noi se mutaseră şi ei în case de protocol, pe lângă cei vechi. Noroc că părea să existe o cantitate inepuizabilă. Condiţiile nu se schimbaseră nici ele. Chiriile erau în continuare de câţiva euro per apartament sau vilă, nu pe metru pătrat. Eram în biroul lui Petre Roman de la Senat când a sunat Ion Ţiriac să se plângă că de ce se leagă nu ştiu cine de vila lui RAPPS. Deşi milionar, şi el considera că trebuie să aibă casă de la stat pe care să nu plătească nimic. Îmi amintesc că i-am spus lui Roman în acea zi că dacă nu renunţă la casă (şi el stătea în una), nu va ajunge niciodată preşedintele României, dar nu m-a crezut. În culmea exasperării, am convocat cu Ana Blandiana o emisiune TV. Eram director la TVR, aşa că nu a fost greu. Am chemat pe Blandiana, şefa AC şi deci cea care promovase documentul în CDR. Pe Petre Roman, şeful PD, pe Ion Diaconescu, şeful PNŢcd, şi pe cineva de la unguri şi liberali. Principalul subiect a fost încălcarea acestor promisiuni electorale. Dnul Diaconescu a fost singurul care a recunoscut, după ce am citit în direct din nou „contractul cu clasa politică”, că nu se făcuse mai nimic. Ceilalţi argumentau că nici nu meritase făcut, că în fond oricărei noi puteri îi trebuie case de protocol, etc. Pe scurt, puterea din 1996-2000 a încălcat grav aceste principii, care contribuiseră la victoria sa. Şi intrând în zona de privilegiu s-a înfrăţit cu privilegiaţii dinainte.
Am reluat subiectul în anul 2003, într-un moment dificil pentru integrarea europeană a României. Am prins guvernul Năstase la un colţ, şi între alte lucruri importante pentru integrare am strecurat şi restituirea imobilelor RAPPS către proprietari, sau privatizarea lor prin licitaţie, prezentată ca o măsură anticorupţie. Toate celelalte lucruri de pe listă s-au realizat. Asta, evident, nu. Încă un val de demnitari intraseră în case de protocol, oameni azi anchetaţi pentru lucruri mai grave, ca Şerban Mihăilescu Bacşiş, şi alţii, dar cei vechi, cărora demult li se terminaseră mandatele, nu ieşiseră de fel. Exemplul cel mai notabil este Adrian Severin, ocupantul unei proprietăţi pe bulevardul Kisselef de 270 de metri pătraţi, pentru care nu plăteşte mai nimic. Apartamente mai mici au fost vândute pentru 3-400 de euro, şi imediat revândute pentru 25-30 000.
Au venit alegerile din 2004. Noi promisiuni de curăţare a clasei politice. A câştigat Traian Băsescu, care a adus la putere Alianţa DA. RAPPS tot nu s-a desfiinţat. Monica Macovei a presat în guvern. Inutil. În sfârşit, la un scandal de presă determinat de cumpărarea pe blat a unor imobile, la preţuri de nimic –seria fusese deschisă de fostul preşedinte Ion Iliescu, care ani de zile ţinuse discursuri despre cît e de dezinteresat- premierul Tăriceanu a decis că RAPPS va fi privatizat prin licitaţie. Cine dă mai mult va cumpăra casele.
Între timp însă legea a ajuns la Parlament. Acolo există deja o largă alianţă formată din cei instalaţi în aceste case din toate ciclurile electorale. Cele mai mari chirii plătite pentru vile de 3-400 de metri pătraţi, de oameni care nu mai au demult o poziţie de protocol, sau au avut doar pentru câteva luni în viaţă, este de 3-4 milioane. Nimic. Şi, desigur, au votat ca să le cumpere fără licitaţie, la preţuri preferenţiale. După atâţia ani, când, la câte promisiuni mi s-au făcut, nici nu îmi vine să cred că mai există RAPPS.
Pe vremea comunismului era o vorbă care spunea aşa: „Cine nu fură statul, îşi fură familia”. Această filosofie de viaţă avea poate un sens când consideram că un stat nelegitim fura de la noi toţi, şi frauda practicată de cetăţeni era o formă de haiducie virilă şi redistribuţie socială. Nu sunt convinsă că filosofia asta avea mare sens nici atunci. Cum nu toată lumea fura la fel, a fost o cale sigură de a submina solidaritatea noastră socială pe termen îndelungat. Dar faptul că şi azi vezi oameni care sînt în topul Forbes al bogăţiei precum Ţiriac cramponându-se de vilele lor pe gratis din patrimoniul nostru public îmi arată că sloganul s-a schimbat. Nu contează câţi bani ai. La clasa noastră conducătoare, ideea este că cine nu trage ţeapă electoratului, când s-a dovedit că electoratul votează voios cu diverşi ţepari, e un dobitoc, şi în politică nu poţi arăta că eşti mai fraier ca alţii. Trebuie să furi casa chiar dacă nu ai ce face cu ea.
La zece ani după ce am pornit campania contra RAPPS ea a devenit una generală. Ziarele scriu toată ziua. Televiziunile sună la uşa profitorilor. Şi m-am cam săturat de subiect. Aş vrea să pot să spun că la viitoarele alegeri voi vota cu cei care vor privatiza RAPPS prin licitaţie, dar am mai votat odată cu unii care au pus în program desfiinţarea RAPPS, şi de atunci au trecut mai bine de zece ani degeaba. Am văzut recent că Partidul Democrat a cerut să nu se promulge legea. Dar nu ştiu că mă mai ţin nervii încă un ciclu electoral, cu încă un rând de promisiuni. Şi mai ales după ce toţi mai marii vieţii noastre politice au arătat că nu se pot abţine de la a lua case în condiţii privilegiate de la stat. Iliescu, Băsescu, Emil Constantinescu, Mircea Geoană, toţi şi-au rezolvat la un moment dat situaţia locativă pe seama patrimoniului public, mai mult sau mai puţin legal. Doamna Udrea a fost avocata RAPPS. Bogdan Olteanu a crescut într-o casă a gospodăriei de partid de pe Aviatorilor.
Nu vreau să mai aud nici de politicieni modeşti care stau la bloc. Nu le va ajunge să stea la bloc. De fapt de asta intră în politică, pentru că le-a ajuns deja. Dacă mai votez vreodată, nu mai votez decât pe unul care a moştenit casa în care stă de la bunicu-său. Nu ştiu câţi din ăştia avem, dar îi invit să intre în politică, că altfel nu mai am cu cine vota.
