Ion CRISTOIU

Demisia lui Tudor Chiuariu, survenită după ultimaturile lui Traian Băsescu, a readus în discuţie un moment recent, care n-a fost limpezit, deoarece a primit interpretări paranoic partizane: Decizia Curţii Constituţionale privind Comisia de la Cotroceni.

Luată în 27 noiembrie 2007, Decizia a venit în urma sesizării făcute la Curtea Constituţională de Avocatul Poporului faţă de Ordonanţa  de Urgenţă prin care Comisia urma să fie alcătuită din judecători.

Avocatul Poporului e, la ora actuală, una dintre instituţiile cele mai inutile ale statului de drept. Persoana care ocupă această funcţie nu întâmplător a tresărit din mediocritatea în care moţăie. Ca orice fost al regimului PSD, domnia sa a găsit de cuviinţă să dovedească loialitate faţă de noul regim.

Controversata  Comisie de la Cotroceni ţine de o prerogativă constituţională a preşedintelui României, formulată în articolul 109, aliniatul 2 din Legea fundamentală:

„Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”.

Făuritorii Constituţiei din 1991, din care Constituţia revizuită a păstrat articolul respectiv, dându-i alt număr, au socotit că statul de drept trebuie să descurajeze hărţuirea foştilor şi actualilor demnitari prin anchete penale declanşate din te miri ce.

De aceea, s-a introdus, drept filtru, aprobarea Parlamentului sau a Preşedintelui. Nici unul dintre cei care au trudit la Constituţie nu s-a gândit că într-o zi va ajunge la Cotroceni un cetăţean care, în loc de factor descurajant, se va constitui în factor încurajant al hărţuirii foştilor şi actualilor miniştri.

La fel de adevărat însă e că aceiaşi făuritori n-au luat în calcul posibilitatea ca Parchetul General şi DNA să se adreseze doar Preşedintelui, văzut ca un Vătaf de procurori, când Constituţia le dă şansa unei solicitări trimise Parlamentului.

Aliniatul 3 al articolului 108 (în vechea Constituţie) prevedea:

„Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.

Adoptată abia în 1999, Legea responsabilităţii ministeriale stipula înfiinţarea unei Comisii speciale la Cotroceni pentru analiza sesizărilor privind începerea urmăririi penale.

Luând în discuţie Ordonanţa de Urgentă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale nu numai prevederile din Ordonanţa de urgenţă, dar şi articolele din Legea din 1999 care prevedeau  înfiinţarea Comisiei. În argumentarea difuzată în 5 decembrie 2007, Curtea arată că existenta unei astfel de Comisii îngrădeşte dreptul constituţional al preşedintelui de a decide începerea sau neînceperea urmăririi penale a unui fost sau actual ministru. Aparent, existenţa acestei Comisii îl stânjenea pe preşedinte şi, cu toate acestea, nici Emil Constantinescu, nici Ion Iliescu, nici Traian Băsescu n-au încercat să modifice Legea, deşi deţineau majoritatea parlamentară la un moment dat.

Explicaţia e simplă.

Comisia specială convenea de minune preşedinţilor, inclusiv lui Traian Băsescu. Deşi decidea cum voia şeful Statului, ea se constituia, totuşi, cel puţin pentru opinia publică, într-un paravan care-l salva pe respectivul de acuzaţia de arbitrar.

Desfiinţând Comisia, Curtea Constituţională l-a lăsat pe Traian Băsescu singur faţă-n fată cu decizia de a aproba urmărirea penală în cazul unor foşti sau actuali demnitari văzuţi ca adversari ai domniei sale.

Contrar a ce s-a scris în presă, Curtea Constituţională l-a lovit pe preşedinte şi nu pe premier.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre Comisia de la Cotroceni.

Comentarii