În perioada 1996 – 2004, unul dintre vicepreşedinţii Consiliului Judeţean Suceava a fost Mihai Grozavu, un om care, nu ştiu de ce, nu prea era iubit de presă.
Prin 2002 sau 2003, de abia întors din străinătate, Mihai Grozavu explica, parcă într-o şedinţă cu primarii, că toţi proprietarii de case, chiar şi din mediul rural, ar trebui să ceară aprobare Primăriei pentru a-şi vopsi casa sau chiar gardul.
Mai mult, spunea Grozavu că ar trebui ca Primăria să impună culoarea în care omul să-şi vopsească propria casă sau propriul gard. Asta, repet, chiar şi la sate.
Şi explica vicepreşedintele de atunci al Consiliului Judeţean că aşa este în vest, că trebuie să existe o uniformitate în cromatica imobilelor, pentru ca satele să arate frumos, etc, etc. Prostii de genul ăsta.
Când l-am auzit pe Mihai Grozavu, m-a pufnit râsul. Ce prostie! Cum să-mi impună mie Primăria să-mi vopsesc gardul într-o anumită culoare? Dacă mie îmi place roz bombon, îmi vopsesc gardul în roz bombon. Şi casa. Dacă vecinului îi place culoarea verde, îşi vopseşte gardul şi casa în verde. Nu se asortează culorile? Şi care e problema mea? Culorile casei mele şi ale gardului meu se asortează şi, mai important, sunt pe gustul meu. E logic, nu? E casa mea şi fac ce vreau cu ea. Aşa gândeam atunci, la fel ca majoritatea românilor.
În vara lui 2003, am fost în concediu, cu maşina, în Grecia. Când am intrat în primul sat elen am rămas şocat. Toate casele, precum şi gardurile, erau vopsite în aceleaşi culori. Alb şi albastru. Mergeam cu maşina pe şosea şi aveam impresia, fără nici un fel de exagerare, că mă plimb printr-o farmacie. Senzaţia de curăţenie era amplificată de acel joc al culorilor, alb şi albastru, care, întâmplător sau nu, sunt culorile drapelului naţional al Greciei. Casele din acel sat, luate una câte una, nu erau cine ştie ce. Nu se comparau cu cele de la noi, din Bucovina. Dar satul, în ansamblul lui, părea de pe altă lume. Doar datorită acelor culori ce dominau aşezarea. Mi-am amintit atunci de Mihai Grozavu. Spusele lui, pe care le-am menţionat anterior, nu mai îmi păreau deloc prostii. Dimpotrivă.
Zilele trecute, „Monitorul” a publicat un articol intitulat „Sucevenii cer ca Primăria să le refacă faţada blocurilor”. Am rămas surprins de o serie de reacţii ale mai multor cititori, care, pornind de la acest articol, au adus subiectul discuţiei în altă zonă. Acea a aprobărilor pentru modificarea faţadei casei. Iar tonul comentariilor a fost cam la modul următor: „Am plătit impozitul la primărie, sănătate, îmi vopsesc singur faţada, e proprietatea mea şi nu-mi impuneţi voi mie ce să fac cu ea şi când...sau vă credeţi şi voi comunişti şi ne întoarcem în trecut? Unde e liberalismul?” Vedeţi? Asta e problema noastră, a românilor. Ne mirăm ce frumos e în alte ţări, ce sate şi oraşe frumoase au, dar când ni se cere să respectăm nişte reguli (pentru a ajunge şi noi ca vest europenii) îi acuzăm de comunism pe cei care ni le impun. Avem încă mentalitatea, cu adevărat comunistă, că statul trebuie să ne dea cu mătura în faţa casei, că statul trebuie să aibă grijă de blocul în care toţi locatarii sunt proprietari. Cât timp vom mai gândi aşa, vom avea pestriţeala pe care o avem acum în municipii, oraşe, sate, cătune şi în orice aşezare în care există cel puţin două case.