Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Sechestrat în maşina mea (nu mai am loc să deschid uşile) într-o mare de autoturisme aşişderi, chinuindu-se toate să respire prin ţevile de eşapament, opintindu-se în van, icnind din motoare, am vreme să meditez. De la Sângeru la Otopeni am făcut o oră. De la Otopeni până în Bucureşti mi-am consumat combustibilul nervilor patru ore. Nervii sunt nişte fire de păr care alcătuiesc o ţesătură filigranală prin trupul nostru bolovănos, compus din oase, muşchi şi cartilagii. Nervul dintr-o măsea, când e zgândărit te doare mai tare decât dacă ţi-ai tăia piciorul cu securea. Cineva se joacă diabolic cu nervii noştri. Era să zic cu „nervii românilor”, dar renunţ fiindcă formula, stoarsă de conţinut şi măreţie de când politica face apel la „români” ca la un bau-bau al democraţiei, nu mai are valoare. Am timp, ziceam, să meditez. Zicala „Cine seamănă vânt culege furtună!” nu mai are nici ea semnificaţii valide azi. Corect ar fi, cred eu, „Unii seamănă vânt, noi culegem furtună”.
În Bucureşti, oraş definit de presa autohtonă şi străină ca fiind „sub asediu”, nu se mai poate respira. Poţi muri cu zile. Privesc îngrozit disperarea de pe chipul unui şofer de ambulanţă. Semnalizează sonor, vizual, iese jumătate pe geamul maşinii şi dă din mâini. Poate că înăuntru este o femeie care naşte. Poate că, întins pe scaunul bolnavului, un cardiac îşi dă ultima suflare. Privesc maşinile luxoase venite dinspre cartierele rezidenţiale. De la Băneasa, de la Pipera, de la Corbeanca. O maşină de 100 mii euro devine la fel de inutilă, în pofida cailor ei putere, a dotărilor computerizate, ca un Trabant arheologic. Data trecută, tot cam prin zona aceasta, mai exact în dreptul Aeroportului Băneasa, pe banda dreaptă gemea pe roţi Maybach-ul lui Becali, multimilionar, zice-se. La volan se găsea, ofensat de vecinătăţi, chiar proprietarul. Maşina lui de o jumătate de milion de dolari staţiona neputincioasă ca orice rablă luată din cimitirele vestice. Vai de mama celor care şi-au construit vile în afara Capitalei. Şi-au retezat accesul la birouri, la afaceri, şi-au mutilat organul punctualităţii. Şansa ar fi pentru cei care îşi pot cumpăra elicoptere.
Cine a adus Capitala în acest hal? Sunt două cauze: una ţine de inevitabilul avântului capitalist, cealaltă ţine de mercantilism şi imbecilitate. Nimeni nu poate opri înzecirea numărului de maşini. Cineva ar putea însă opri dezmăţul grotesc al celor care au transformat Bucureştii într-un teatru de război. Bulevardele, străzile, străduţele, intrările şi ieşirile din Capitală sunt cu restricţionări, tăiate de şanţuri, pline de macarale şi buldozere. În cele mai multe din aceste şantiere nu se face nimic. Un constructor pe care îl stimez îmi explică amănuntul tragerii de timp. Câştigătorii licitaţiilor, aceiaşi din vremea lui Băsescu, moşteniţi de Videanu, cârciumari deveniţi asfaltatori şi bordurişti trebuie să justifice preţurile uriaşe încasate astfel încât asfaltul de pe o străduţă, care poate fi turnat într-o zi, e turnat în trei luni. Ei au semănat vânt, noi culegem furtună.
În politică e la fel. Tabloul doctrinar al partidelor e făcut terci. Cineva provoacă scurtcircuite, zăpăceşte tot, ameţeşte tot. Şoferii, în Bucureşti, arată încruntaţi şi înjurând spre Videanu. Politicienii, mulţi dintre ei la fel de încruntaţi ca automobiliştii prinşi în cleştele unei intersecţii arată spre Băsescu. El seamănă vânt, politicienii culeg furtună. Mulţi, crezându-se cu sacii în căruţă, au fost sau vor fi zvârliţi pe margini. Unii s-au trezit peste noapte din socialişti populari, din populari liberali. Au tăcut şi au înghiţit crezând că, prin compromis şi docilitate, îl prind pe Dumnezeu de picior. Iată că nu-i aşa.
Niciodată n-am întâmpinat sărbătorile de Crăciun într-un mai mare balamuc. „Zeus, scrie un ziar, râde undeva sus de se prăpădeşte”. Eu cred că râde dar nu-i râsul lui. Zicala românească, validă de o veşnicie, va redeveni ea însăşi: „Cine seamănă vânt, culege furtună!”.
